Mărțișoare

Nici tatăl, nici bunicul meu nu dădeau mărțișoare. Tatăl meu parcă mai avea cîte o încercare, semiironică. Nici unul, nici altul nu erau „festiviști”. Nu se dădeau în vînt după celebrările convenționale. 

Tatălui meu, în schimb, îi plăcea să stea cu mine și să le alegem pe cele pe care urma să le dau la școală. Iar apoi să le analizăm și clasificăm pe cele primite de la școală. Atunci nu acționa în postura de bărbat strîns cu ușa de moravurile de sezon, ci de colecționar care-și aruncă ochiul curios asupra uneia dintre categoriile lumii ăsteia. Chiar dacă era vorba de una miniaturală și fără vreo utilitate aparentă. 

Dar așa cum jucăriile mele alcătuiau „Banda bună”, mărțișoarele își găsiseră și ele o formațiune din care să facă parte și prin care să se integreze în „schema generală”: formau „Banda de mărțișoare”. Banda de mărțișoare era afiliată „Bandei bune“.

În fiecare an, cu o seară înainte de 1 Martie, le pregăteam cu atenție pe cele cumpărate pentru școală. Pe care le dădeam, cît se poate de personalizat, profesoarelor și prietenelor mele din clasă. Pe atunci, totul era mai formal, le prindeam cu ace de gămălie pe cărți de vizită pe care scriam 1 Martie și anul respectiv. Cu stiloul, în general, și cu sugativa alături. Țin minte și acum vagul tremurat al mîinii cînd îmi aluneca pe cartea de vizită. Pentru că în fiecare martie făceam asta implicat, cu emoție. Aceeași emoție o aveam și cînd treceam numele respectivei prietene pe pliculețul în care introduceam cu grijă cartea de vizită. 

Emoții aveam pentru că era 1 Martie, pur și simplu. Pentru că orice sărbătoare, la școală, schimba mersul cotidian al lucrurilor. Introducea extraordinarul în rutina de zi cu zi. Înlocuia timpul liniar al obișnuitului cu cel ca un foc de artificii al sărbătorii. Într-o asemenea zi, rutina școlară era, din fericire, dată peste cap. Frica, uneori chiar teroarea (oricît de incredibil ar suna azi) că vei fi ascultat era înlocuită cu exaltarea dăruirii ori primirii unui mărțișor. 

Întîi, erau momentele în care le dăruiai profesoarelor. Cu toții aveam profesoarele noastre preferate, de care eram chiar „îndrăgostiți”, cărora le alegeam mărțișoarele mai speciale. În cazul meu, era profesoara de engleză, doamna Comișel, care, din clasa întîi, de cînd ne luase în mod excepțional (limbile străine se făceau, de fapt, dintr-a doua), făcuse ce făcuse, ne arătase niște poze din Londra, ne învățase cîteva cîntecele pe care le știu pînă azi și ne vrăjise pe viață. Cel puțin pe mine, una, mă făcuse să mă îndrăgostesc de engleză pe viață (e adevărat că făcusem și la grădiniță și mai mișcam cîte ceva, dar momentul hotărîtor atunci a fost, în clasa întîi). Și doamna Todea, de franceză, care făcea cu noi piese de teatru cîntate și ne lăsa să aducem jucării la școală. Ne arăta că lumea putea fi și altfel: mai veselă și mai puțin închistată. Și că asta nu te împiedica să înveți, ci dimpotrivă: te îndemna s-o faci mai abitir, de bunăvoie. 

Or, lor trebuia să le dai niște mărțișoare speciale. Ce însemna „special” pe vremea de atunci? Cei mai snobi ar fi spus că erau mărțișoarele „gen Fondul Plastic”. Magazinul cel mai fancy pe linia să-i zicem artistică de atunci. Magazinul în care lucrurile puse în vînzare erau făcute de artiști plastici. Nu erau standardizate, ci mai fanteziste (cu toate că și pe linia afantezistă apăruse un standard). Dar și cu prețuri mari și cu pretenții. Să ai ceva de acolo era considerat, în vremurile de atunci, de ani ’80, un lux. (Țin minte că mi-am luat, cu chiu, cu vai, de acolo un pulover negru tricotat cu niște mărgele transparente prin țesătura și l-am purtat doar la zile mari, atît de mîndră eram de el). Mărțișoarele de acolo, din cîte-mi amintesc, erau din sticlă, eventual cu pene și scoici – și ușor suprarealiste. 

Dar eu nu pe astea le consideram speciale. De altfel, dacă voiai să iei mărțișoare „gen Fondul Plastic” o puteai face, și pe vremea aceea, de la vînzătorii la negru care apăreau te miri unde pe străzi înainte de 1 Martie. Erau mici întreprinzători particulari, îndeobște underground, care combinau scoici cu flori uscate, nasturi și pene și reușeau uneori combinații surprinzătoare. Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor. Căci unele reușeau să fie de-a dreptul armonioase. 

Despre ele într-un număr viitor.