Mări studențești
În vara de după ce am intrat la facultate, am plecat la mare cu prietena mea și cu iubitul ei. Eu eram ceea ce astăzi s-ar numi single și, teoretic, aveam toată libertatea din lume. Practic, eram cam încurcată de întreaga situație.
Astăzi, să fii femeie single, singură pe oriunde, e mult mai simplu. Pe atunci, însă, părea o calamitate, o rușine, exagerînd... Eu, una, cel puțin așa mă simțeam: rușinată și inconfortabil. Culmea e că n-aveam decît 18 ani. Dar educația epocii era în sensul acuplării oficializate. Se contura un soi de pseudo-puritanism, dictat în principal de vicisitudinile epocii: era mult mai ușor de supraviețuit în cuplu, puteai pleca împreună cu partenerul la repartiție, de pildă, și aveai ceea ce pe atunci se numea „dosar bun” – dacă erai divorțat nu mai era așa, puteai avea necazuri la „locul de muncă”, chiar să fii dat afară. De asemenea, era o problemă reală dacă rămîneai însărcinată, avorturile erau ilegale și începea circul: ori făceai un avort improvizat și-ți riscai viața, ori încercai să te măriți (știu cum sună asta azi) ori – și am întîlnit cazuri – îți creșteau părinții copilul „din flori”.
Pe scurt, așa erau vremurile. Cîte tragedii nu s-ar fi putut evita dacă avorturile ar fi fost legale și dacă ar fi existat măcar o brumă de educație sexuală (în afara orei de biologie, pe care o țin minte pînă-n ziua de azi, cu „Reproducerea la om“, cînd, practic, învățam niște denumiri pe care le asociam unor poze, din care oricum nu înțelegeam mare lucru). Cert e că mentalitățile erau așa, și numai ideea de a fi single era o aventură. Poate și de-asta țin minte atît de exact ce am făcut în acea vacanță, de altfel, nereușită. Îmi aduc aminte că mergeam serile la discotecă și cunoșteam diverși băieți care erau de oriunde din țară și care îmi povesteau cîte ceva din vieților lor, despre care nu mai știu mare lucru, pentru că beam vodca-cola. Îmi amintesc însă cea mai grozavă întîmplare a momentului: am făcut baie noaptea în piscina de la Hotel Amfiteatru din Olimp, care pe atunci ni se părea ceva suprem (și care pînă acum doi ani era într-o uluitoare paragină, ți-era frică să mergi singur pe aleile din jurul lui, era sălbăticie). M-am împrietenit cu unii și alții și s-a format un fel de gașcă tranzitorie care a avut tupeul să pătrundă, nici nu mai știu cum, fraudulos, cu siguranță, la singura piscină deschisă noaptea (cel puțin după știința noastră) pe litoral. Țin minte și acum entuziasmul de a face ceva interzis, răceala apei și, mai ales, frigul amar de după aceea, cînd ne-am înfofolit ca să nu răcim.
N-a fost deloc romantic, dar a fost o victorie de pe o ipotetică Bucket List: am bifat-o și pe-asta. A trecut și vacanța nu foarte plăcută și a venit, în sfîrșit, momentul mult așteptat: să merg la mare în cuplu. Și nu oricum, ci prin facultate, prin organizația studențească a momentului. La sfîrșit de ani ʼ80, în vremea lui Ceaușescu. Am reușit cu chiu, cu vai, să luăm bilete la mare de 1 mai. Vreo trei zile, cred. Încă de pe atunci se statornicise obiceiul ăsta.
Țin minte și acum momentul cînd am ajuns la gară și am văzut îmbulzeala de pe peron. Îmbulzeală e un eufemism. Nu te puteai apropia de tren decît dînd din coate la propriu, îmbrîncindu-te. Apoi, nu te puteai sui în tren. Am făcut și eu, pentru prima dată, ce văzusem prin filme: m-am urcat în tren pe geam. Iubitul meu de atunci m-a tras pe geam în sus. Din fericire, și incredibil, a funcționat. Trenul de atunci îmi aduce aminte de cel din Balanța, filmul meu neaoș preferat. Atmosfera era, în esență, aceeași, doar că eram eu într-o stare mai plutitoare care nu-mi permitea s-o observ. Sau să recunosc că am observat-o.
La mare, am fost cazați chiar la un hotel. Și ne-au lăsat să stăm cum voiam în cameră, chiar două persoane necăsătorite de sex opus (ceea ce era o blasfemie pentru vremea de atunci, pe care o puteai rezolva doar dacă aveai destulă prezență de spirit să-i împingi recepționerului, odată cu buletinul, 50 de lei). Era o situație interesantă: mergeam la mare de 1 mai, dar, în anul acela, și Paștele cădea pe 1 mai. Paștele care nu se serba pe față-n comunism, deși lumea avea voie să meargă la biserică de Înviere (nu trebuia decît să ai buletinul la tine, căci în noaptea aceea Miliția făcea multe razii) și era lăsată, tacit, să vopsească ouă (doar exista vopseaua Gallus) și să pună la copt cozonaci. În ziua de Paști și de 1 mai, am coborît, împreună cu toată floarea cea vestită a studențimii, în restaurantul hotelului, unde urma să luăm masa de prînz. Chiar eram curioasă cum aveau de gînd angajații hotelului să rezolve coincidența celor două sărbători. Ne aștepta o masă încărcată cu de toate. Chiar îmbelșugată pentru vremea aceea. În centrul ei, surpriză, trona un platou uriaș cu cartofi pai prăjiți, vopsiți nici mai mult, nici mai puțin decît în roșu, galben și albastru. Cu Gallus. Tricolori.
A fost o victorie abilă a celor de la hotel, care au reușit să iasă basma curată dintr-o situație imposibilă. Care pe unii i-ar fi putut costa funcția.