Marea crăpelniță
Am încercat aproape toate dietele posibile. N-am fost niciodată vreo grasă, nici măcar n am ajuns la granița la care cineva poate fi considerat, cu indulgență și simpatie, „plinuț“. Dar o oarecare perspectivă dismorfică, o tînjire perpetuă după o apariție cu niște contururi clar tăiate, neînmuiate de nici o rotunjime nelalocul ei, mînată de diverse fandoseli vagi și, în general, de ușurătatea ființei, toate astea m-au făcut că caut necontenit a scăpa de două-trei kilograme. Visul etern al cuiva care n-are ce face.
N-am mîncat deloc pîine, paste, pizza, prăjituri. P-urile astea interzise pe care, în lipsă, le visam noaptea și le imaginam ziua. Viața mea era teribil de săracă și de tristă. Lasă că mă privam fizic de asemenea bunătăți, dar obsesia controlului și rîcîiala continuă a foamei îmi ocupau aproape permanent și mintea. Orice posibilă masă devenea un soi de provocare supremă. Visam pîinici aburinde, cu coaja crocantă, spaghetti luuungi-luuungi în care se împleteau sosurile bolognese și brînze fierbinți, lipicioase, elastice, pizze imense cu toate ingredientele imaginabile, felii triunghiulare în urma cărora se întindeau parîme delicioase de mozzarella, dealuri aurii de cartofi prăjiți, munți de prăjituri însiropate, încremate și înfructate plutind în căzi de frișcă moale și ușoară, pavlove, cheese cake-uri și amandine glazurate. Probabil că aveam privirea halucinată a unui nebun. Nebun, dar slab, fir-ar să fie.
Am încercat apoi dieta Montignac. Nu mai știu acum în amănunt cam ce făceai sau ce nu făceai aici, dar țin minte că avea vreo două faze de aplicare și că trebuia să mănînci chestii cu indice glicemic mic și să nu amesteci carbohidrați cu carne, sau așa ceva. Oricum, marele dușman era, cumva, tot carbohidratul ăsta pe care îl iubesc cu înverșunare. Marele prieten era același obsedant control permanent. Nu mai erai o ființă umană cu vise, erai o ființă umană cu vise cu prăjeli. Un soi de animal care nu se gîndea decît la următorul mod de a-și umple (sau nu) burta.
N-am mîncat o vreme deloc lactate. Brînză, iaurt, cașcaval, chefir – interzise. Nici aici nu mai știu exact care era principiul, dar făceai un soi de detoxificare și nu mai aveai, cică, urmă de acnee. Minunat, dezirabil. M-am dus după aia în direcția cealaltă pentru că citisem despre dietele keto în forumurile alea pentru sportivi. Adică mîncai la greu grăsimi și cărnuri, dar nu aveai voie să pui gura pe aceleași blestemății de carbohidrați. Mîncam unt cu unt și carne cu carne. E adevărat, te subțiai o vreme, dar bine nu îți era. O sinucidere cu bună știință. Întîmplarea a făcut că m-am trezit nevoită să fac niște analize fix în perioada asta ketogenică. Valorile din ficat l-au făcut pe medic să-i sară ochii din cap prin ochelari. Ficatul meu era razna, mare cît județul Ilfov.
Am băut apoi sucuri. Doar sucuri. Fructe smotocite, încleiate în blender. Mere și morcovi, portocale, spanac și sfeclă roșie. Niște semilichide care ajungeau să aibă culoarea indecentă la care ajunge orice amestec haotic de culori. Probabil că la vremea aceea îmi curgea zahăr prin vene.
Și cîte și mai cîte. N-am apucat să le încerc pe toate pentru că, de ceva vreme, m-am potolit. Am cedat. Eliberarea a fost fantastică, vă spun. Mi-am lăsat corpul să zică ce vrea și i-am dat, dar mai puțin decît putea duce. Era atît de simplu. Mi au trebuit niște ani ca să învăț că cea mai bună dietă e afurisita asta de moderație. Și ceva sport. Și, da, fumatul. Să nu vă supărați.
Oricum, marele meu vis ascuns rămîne o moarte glorioasă, obscenă, artistică, cu fața îngropată în munți de pate. Înecată în ciorbe și piftii. În fața unui bou în care se află o capră, în care se află o gîscă, în care se află un pui, în care se află potîrnichi cu tot cu limbile lor în aspic. Cu țigara fumegînd în mîinî și cu mațele răsucite într-un final apoteotic ca în La Grande Bouffe a lui Marco Fererri. Să mor odios, dar sătulă. Cu Feng-shui-ul ciufulit și cu toate chakrele înfundate cu grăsime.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.