Mare, trenuri și geamantane

La mare mergeam an după an cu mama. Tatălui meu nu-i prea plăceau vacanțele, așa că, în fiecare vacanță, noi două o porneam în aventură cu cele două geamantane uriașe maronii, fără roți, cred că din piele. Cu ele ne îndreptam spre Gara de Nord.

Nu eram întotdeauna singure. Uneori venea unchiul meu cu noi, alteori prieteni. Dar nici vorbă să avem mașină pe vremea de atunci, cea a anilor ’70 tîrzii, așa că trenul era singura soluție. Mi-a plăcut și-mi place și acum să merg cu trenul, cu el mi se pare că are loc „adevărata călătorie”. Știu că acum trenurile „nu mai sînt ce-au fost odată” (expresie atît de folosită în diverse situații încît aproape că și-a pierdut sensul), că întîrzie, că se defectează și se opresc cînd ți-e lumea mai dragă. Și totuși, senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.

Cert e că mama și cu mine călătoream cu trenul, de cele mai multe ori un accelerat (nu exista, evident, pe atunci, nici o Săgeată Albastră), care oprea în mai toate gările. Asta nu mă deranja deloc, mi se părea interesant să mă uit pe geam și să observ, să mă uit la oamenii care uneori chiar îți făceau cu mîna, la șeful de gară de multe ori mustăcios, ca-n scenete, și să trăiesc senzația, aș spune fericită, deși egoistă, că tu pleci mai departe și ei rămîn acolo. Precum și un soi de tînjire în gol, fără acoperire, de a vizita cîndva locurile prin care treceai, de a le cunoaște altfel, de a fi precum Mona din piesa lui Sebastian.  

Singura problemă a călătoriei cu trenul erau cele două gemantane uriașe din piele maro. Așa cum am mai scris, era un soi de ritual obligatoriu al bagajelor, nu puteai să nu pui „totul” în ele. Mama mea era o persoană riguroasă care făcea lucrurile temeinic. Nu conta că erau dintre cele care țineau de leisure, totul trebuia îndeplinit ca la carte, iar mersul la mare presupunea o serie de obiecte și ritualuri indispensabile, la care nu aveai cum să renunți. Pentru că cele două săptămîni la Mangalia, căci acolo mergeam cel mai des, erau o altă viață in nuce, în evadarea din cotidian, și nu te puteai duce nepregătit. Era o fărîmă de fericire programată, căreia trebuia să-i faci față onorabil sau chiar mai mult de atît. Așa că aveai nevoie de costum de baie, cearșaf de plajă (nu erau șezlonguri de închiriat pe atunci și lumea nu prea stătea pe prosoape, ci pe cearșafuri), ochelari de soare, pălărie, rochie de plajă – astea, toate, pentru viața de zi. Dar mai exista și viața de noapte, care nu-nsemna deloc ce am crede azi că e, și anume mersul în cluburi, ci plimbarea pe faleză. Azi ar părea îngrozitor de plicticos, atunci era glamour. Toată lumea ieșea, după masa de seară, pe la ora 20, pe faleză și pe dig. Mai toți își puneau rochiile și cămășile bune. Femeile se aranjau, se fardau, se asortau (exista nebunia potrivirii genților cu pantofii, de pildă), iar bărbații se pieptănau și se bărbiereau.

Glumesc, dar nu de tot. Printre izurile de parfum, de multe ori ieftin, al epocii, se simțeau, în aer, eforturile trecătorilor de a scoate la iveală eurile lor de zile mari, festive, scrobite. Nu conta că nu le ieșea întotdeauna, că doamnele se mai împiedicau în permanentul scurt al epocii și-n rochiile inestetic mulate, iar domnii o mai dădeau în bară cu sandalele purtate cu șosete ori cu pantofii cu bot prea ascuțit. Contau strădaniile. Și lumea se străduia să dea tot ce-i mai bun.

Și mai contau senzațiile. Căci la mare simțeai altfel lucrurile. Ziua, pe plajă, te pîrjolea soarele atunci cînd te întorceai, reglementar, de pe o parte pe alta, ca să devii o prăjitură rumenită și nu una pîrlită. Dar plăcerea supremă, cel puțin pentru mine, era plutirea din mare: cînd nu erau valuri și cînd găseai un loc cu mai puțină lume, pur și simplu să te întinzi pe apă și să înaintezi ușor, aproape nesimțit. Iar apoi, seara, pe faleză, să-i simți mirosul și eventual picurii de spumă, odată cu vîntul care te răvășea, fără să exagereze.

Toate astea, și-ncă altele, erau prevăzute și burdușite în cele două geamantane. Știm, de la Mary Poppins, că, dacă vrem, totul încape într-un geamantan (darămite în două).  Asta se-ntîmpla și cu ale noastre, doar că le făcea ca de plumb. Spre deosebire de Mary Poppins, nu stăpîneam genul ei de magie. Așa că, de fiecare dată, drumul la mare începea cu rugămintea mamei către unul din bărbații din compartiment să ne urce geamantanele sus, pe stativul pentru bagaje. Și continua, atunci cînd ajungeam la Mangalia, cu rugămintea de a ni le coborî. Și de a deschide ușa vagonului. Nu existau butoane pe vremea aceea. Ci doar o manetă, de care trebuia să tragi, dar care nu se deschidea întotdeauna. Sau nu atît de ușor. După ce o deschideam, cu chiu, cu vai, declaram inaugurată oficial vacanța la mare. Despre asta în articolul următor.