Marchiza
Reflectată în oglinda unui lac canadian, o casă cu prispă pe toată lungimea ei, asemenea celor care se construiau şi la noi în vremuri trecute, mi-a atras atenţia. M-am apropiat, privind-o îndelung: o fi a vreunui compatriot, mi-am zis. Pe un perete, între două ferestre, zăresc o pictură, un peisaj polar dintre acelea ce se găsesc pe multe din ilustratele ce se vînd în magazinele de suveniruri din Canada: imense felii de gheaţă prăbuşindu-se de la înălţimi ameţitoare în apele oceanului; ceva mai încolo, pe banchiza de gheaţă, urşi polari tolăniţi la soare şi, pentru că tot mai era loc pe pînză, pictorul anonim adăugă şi cîteva aisberguri plutind pe oglinda de apă a golfului. Un kitsch în toată regula, cum se mai găsesc, din păcate, şi prin alte părţi.
Acest peisaj mi-a răscolit o amintire din satul meu, sat rătăcit între dunele de nisip de la o cotitură a Dunării. Pe ce căi a ajuns o nouă modă în sat nu aș putea aș vă spun, dar consătenii mei porniră o acerbă concurenţă: cine are cele mai frumoase picturi pe pereţii marchizei? Nu ştiţi ce-i marchiza? Este un mic antreu construit odată cu casa, sau adăugat ulterior, care constituie intrarea principală. Îl întîlnim mai ales în satele din sudul ţării.
Traversînd o perioadă de relativ progres economic – vecinătatea unei platforme industriale a fost benefică –, satul şi a schimbat repede înfăţişarea: s-au ridicat multe case noi, toate cu marchiză, bineînţeles, iar celor vechi li s-a adăugat noul detaliu arhitectonic.
Într-un timp relativ scurt, satul a fost invadat de pictori amatori. Să ne grăbim, şi-au zis mînuitorii penelului, moda i modă! Nu trebuie pierdut timpul, ocazia e rară! Mai întîi, curioşi de subiectele cerute, au sondat „gustul“ artistic al sătenilor. Peisajele, în general, erau cele mai căutate. Şi mai era ceva, ceva ce ţinea de „fala casei“, argument atît de drag olteanului: să nu semene pictura lui cu cea din altă ogradă. Orgoliul originalităţii!
La cererea în creştere de asemenea lucrări – ce marchiză e aia fără o pictură? –, fantezia creatorilor de artă fu pusă la treabă: munţi acoperiţi de zăpadă, ceva mai la poale brazi de un verde crud, mai jos nelipsitul rîu cu ape învolburate, învîrtind paletele de lemn ale unei mori rudimentare şi, cum cereau majoritatea clienţilor, totul sub lumina palidă a lunii. După ce acest val al preferinţelor a trecut, altceva veni la modă: lacul din pădure unde, printre trestii şi nuferi înfloriţi, o barcă cu „brunete“ despletite – cercei imenşi atîrnînd la urechi, coliere nenumărate înfăşurîndu-le gîtul, brăţări pînă la coate, rochii înflorate – înain-ta prin valurile stîrnite de un vîslaş tuciuriu, pe jumătate dezbrăcat, arătîndu-şi muşchii şi avînd alături nelipsita chitară. Tabloului i se mai putea adăuga, la cerere numai şi cu ceva adaos la preţ, un mic colţ de pădure cu animale sălbatice, unde puteai vedea trăind în armonie lupi şi căprioare, vulpi şi cocoşi de munte, urşi şi cerbi. Acest al doilea val făcu ravagii: intrarea în casa mare, la cei mai mulţi, se făcea printr-o grădină „mixtă“: botanico-zoologică!
Coana Ecaterina, vecina noastră, o femeie evlavioasă, nelipsită de la slujba duminicală şi, pe deasupra, cu funcţie în comitetul bisericii, vru să spargă moda ieşind din tipare. Comanda era fără echivoc: mie să-mi faci un tablou cu Sfîntul Gheorghe, aşa cum este el pictat în naosul bisericii din sat.
De la început, subiectul nu-i plăcu pictorului tocmit pentru lucrare. Avea el o aversiune pentru subiectele religioase, nu că n-ar fi fost credincios, ba din contra! Ascultîndu-i argumentele, nu puteai să nu-i dai dreptate: cer mai multă migală, trebuie să te documentezi mai mult, materiale de calitate, foiță de aur etc. Subiectele laice îi conveneau mai mult – un peisaj era altceva. Îi sugeră noii cliente picturi cu subiecte ceva mai aparte, ceva ce nu mai făcuse la nimeni: caravele cu pînzele umflate, înaintînd prin imensele valuri ale oceanului stîrnite de furtună, ceva în genul „marinelor“ lui Turner, sau peisaje rustice de la munca cîmpului, pînzele lui Camil Ressu puteau fi sursă de inspiraţie. Poate ar dori ceva de excepţie: bolta cerească plină de stele şi vreun satelit rătăcit printre ele, lucrare ce nu ar fi mirat pe nimeni, doar ne aflam în plină epocă a cuceririi cosmosului. Îi turui clientei tot ce-i trecu prin cap, doar-doar o schimba subiectul lucrării.
Coana Ecaterina, nu şi nu! Mie mi-l faci pe Sfîntul Gheorghe, călare pe cal, în luptă cu balaurul. Nimic nu o făcu să dea înapoi, nici chiar cînd pictorul – „meşterul“, cum îi zicea ea – o avertiză de costul în creştere al lucrării: s-ar putea să am nevoie de foiţă de aur, de nişte vopsele de calitate, pensule aşijderea şi, mă rog, de multe, multe altele…
Bătură palma, lucrarea va începe chiar a doua zi, cînd va veni să pregătească peretele. Un aconto fu binevenit. Pe lîngă tranșele de bani pe care le va primi la timp, gazda îi asigura hrana zilnică şi nelipsita sticlă de vin pentru stimularea inspiraţiei. Cînd gîtul îi era prea uscat şi gazda nu putea face faţă secetei, meşterul dădea o fugă pînă la biserica din sat, pentru „documentare“, trecînd şi pe la cîrciumă, care, minune de aşezare, era chiar peste drum de biserică.
Lucrul a fost tărăgănat aproape toată vara. Coana Ecaterina venea cu noi detalii după ce se mai sfătuia cu preotul satului: peretele nu a fost bine finisat, culorile erau prea şterse, expresia feţei sfîntului era hieratică, nu exprima destul curaj în crîncena încordare cu balaurul etc. În general, ce-i plăcea azi, mîine nu-i mai plăcea. Pictorul se supunea docil inovaţiilor sătencei. Comanda-i comandă! „Clientul nostru, stăpînul nostru!“, murmura adesea cunoscutul adagiu spre a-şi ascunde nemulţumirea faţă de instabilitatea „estetică“ a gazdei. În general, nu avea de ce se plînge: masa veşnic încărcată, orătănii proaspăt tăiate – moda vegetarianismului nu era cunoscută pe aceste meleaguri –, alcoolul era din belşug, iar odihna după masă devenea obligatorie după un asemenea răsfăţ culinar. Nimic nu-l zorea.
Numai că Diavolul îşi vîrî coada. Subiect creştin, ce vreţi! Din senin, sau poate după o lungă chibzuinţă, coana Ecaterina luă o hotărîre surprinzătoare: gata cu lucrarea, nu mai adaugi nimic. Ajunge! Pictorul păru surprins de năstruşnica decizie, dar nu mai era nimic de făcut. Rănit în orgoliu, îşi strînse pensulele şi vopselele, mica schelă, mă rog, tot calabalîcul, lăsînd lucrarea neterminată. Sfîntul Gheorghe trona singur pe perete, fără cal, cu o suliță abia schițată, aducînd mai de grabă a undiță, fără balaur, stingher într-o luptă fără adversar.
După cîteva zile, o trecătoare, una dintre acelea mai curioase, cum se găsesc în fiecare sat, îşi aruncă întîmplător privirea spre pictura ce se ivea de după gard, în marchiza casei. Coană Ecaterino, strigă sugrumată de emoţie, vino pînă la poartă! În toate „icoanele“, îi zise ea folosind un cuvînt religios – nu laicul „pictură“, prea vulgar pentru sufletul evlavios al celei apărute în dreptunghiul porţii –, eu l-am văzut pe Sfîntul Gheorghe numai călare! La voi îi lipseşte calul. O fi la păscut! – adăugă ea pe un ton glumeţ, încercînd s-o mai dreagă, văzînd mutra îmbufnată a gazdei.
Dă-l dracului de beţiv! – oftă gazda, ieşind puţin din încorsetarea dogmei. Dacă mai picta calul, balaurul și finisa sulița, termina tot vinul; damigenele de rachiu le-am spălat de mult, găinile s-au împuţinat, iar dacă mai continua, mînca şi porcul de Crăciun. Rămîneam săraci! Aşa că am fost nevoită să-l dau afară.
Ce, Sfîntul Gheorghe nu poate lupta decît călare? – conchise coana Ecaterina, trîntindu-i uşa în nas consătenei cu ifose de critic de artă.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Foto: wikimedia commons