Maneaua ucide?

În urma „scandalului de la Conservator“ m-am apucat să ascult manele. De ce? Pentru a-mi acoperi o lacună în cunoștințele personale, în încercarea de a analiza lucid situația intens mediatizată în care s-a aflat Universitatea Națională de Muzică din București, izbită violent la început de iunie de un val de indignare generală, muzicieni și nemuzicieni de pretutindeni exprimîndu-și mai mult sau mai puțin vehement consternarea față de evenimentul de neconceput pînă acum: un manelist să cînte pe scena Conservatorului!

De fapt, nici nu s-au cîntat manele, ci o melodie italiană din anii ’70, interpretată de un cîntăreț cunoscut de manele, ce i drept, în stilul caracteristic și inconfundabil al genului pe care acesta îl reprezintă. Deși ziarele și televiziunile au prezentat, bombastic, „Concertul lui Vali Vijelie (căci despre dumnealui e vorba) pe scena din Sala mare a Conservatorului“, nu a fost un concert public, ci o filmare în regim privat, obținută în urma închirierii spațiului sălii către un fost student al universității, care în cererea sa a „omis“ să-l menționeze pe protagonistul principal, dar a făcut specificarea: „pentru filmarea unui videoclip – muzică clasică“. Că a fost sau nu respectat scopul declarat, asta-i altă discuție. Îmi și închipui, într-un eventual proces, polemicile iscate de definirea „muzicii clasice“ și de o categorisire „obiectivă“ în cazul delimitărilor stilistice și de gen. Toată povestea are și un comic „duios“, dacă e să-l ascultăm pe domnul Vijelie, care declara public că și-a împlinit un vis cu videoclipul de la Conservator, pe care și l-a imaginat „ca la festivalul de la San Remo“!

Conducerea Universității a fost aspru criticată pentru că a permis să se ajungă la o astfel de situație, care simbolizează, după unii, pîngărirea unui locaș sacru al muzicii clasice și contaminarea iremediabilă a unei instituții respectabile și de tradiție cu producțiile infamante ale industriei manelistice din ultima categorie valorică. Grea povară pentru conducerea instituției, care nici nu bănuia la ce pericole se expune odată cu semnarea unui contract de închiriere ce părea banal, în condiții perfect legale.

Și totuși, mi se spune, nu este normal ce s-a întîmplat. Evident că nu este chiar normal! Domnul Vijelie nu a încercat să intre „pe față“, ci după paravanul oferit de un absolvent al universității. Era cazul ca instituția – recte conducerea instituției – să fie mai vigilentă? Poate că da! Doar că nimănui nu i-a trecut prin minte că se poate întîmpla ca un cîntăreț de manele să urce pe scena Conservatorului folosindu-se de numele altcuiva și să interpreteze lăutărește o melodie romanțioasă italiană, denumită în contract „muzică clasică“. Ne reproșăm ceva? Da, nu avem o imaginație suficient de bogată! Altminteri, principial, promovăm libertatea de expresie muzicală: cum ar trebui să evităm discriminarea de orice fel, de la persoane la genuri muzicale? Nu am considerat că trebuie să acționăm în instanță pentru înșelăciune deoarece am fi continuat un circ care face deliciul ziarelor de scandal. S-a făcut o tragedie din ceva care ține, de fapt, de genul comic. Trist este că manifestări artistice valoroase care se desfășoară în fiecare săptămînă în UNMB trec neobservate, televiziunile și ziarele consemnînd, furibund, doar „scandalul manelelor de la Conservator“!

Sînt vinovați studenții instituției care au acceptat să cînte în orchestră pentru această filmare? În opinia mea, hotărît nu! Nu este nici o crimă să cîștigi un ban (mai ales cînd duci lipsă) făcînd ceea ce ai învățat: să cînți. Dorința noastră este să îi instruim pentru a putea interpreta orice, oricînd și cît mai bine. Dar să nu fiu greșit înțeleasă: nu ne-am propus să îi pregătim pentru a interpreta manele. Idealurile noastre se află într-o cu totul altă sferă culturală. Referitor la reacțiile unora și altora, am citit îngrozită relatarea din presă a unei studente despre amenințările cu moartea pe care le-a primit în urma difuzării videoclipului, pentru că s-a pretat la o colaborare cu un manelist. M-am apucat să ascult manele tocmai pentru a înțelege de unde provine această răbufnire violentă a opiniei publice la ideea unei posibile „contaminări“ a muzicii clasice din Conservator cu acest gen al muzicii lăutărești. Ceea ce m-a izbit a fost numărul uluitor de mare al vizionărilor unora dintre videoclipurile postate pe YouTube: într-unul dintre cazuri, aproape șase milioane și jumătate de accesări. Este copleșitor pentru clubul ultraexclusivist, din perspectivă numerică, pe care îl reprezintă muzica clasică. Probabil că aici se află și marea provocare pentru noi: să supraviețuim și să ne proliferăm valorile fără a fi înecați de oceanul de prost gust care ne înconjoară. Înțeleg foarte bine, din această perspectivă, indignarea acelora care s-au simțiți pur și simplu trădați de „pătrunderea manelelor în Conservator“, considerînd că și ultima redută de cultură muzicală a fost cucerită.

Pe de altă parte, trebuie să ne punem serios problema dacă putem arunca totul pe seama consumismului promovat de industria de divertisment. Cei care ascultă acest gen de muzică o fac pentru că le place, sincer! De ce le place? Arta și în special muzica reflectă cu multă fidelitate lumea în care trăim, atît cea exterioară, cît – mai ales – cea interioară. Dorim să ne regăsim în ceva, și dacă unii aleg manelele, înseamnă că privesc într-o oglindă în care le place ceea ce văd. Îi putem condamna pentru că, în loc să-și înalțe sufletul către Bach, se „petrec“ cu Guță, Salam și Copilul Minune? Să nu uităm că, pe la 1700, toți oamenii mergeau duminica la biserică să se roage și să cînte imnuri de slavă lui Dumnezeu, pe cînd azi majoritatea merg la mall pentru shopping și entertainment. Iată încă un motiv pentru care nu e deloc ușor să faci muzică clasică în ziua de azi: ești nevoit să susții și să cultivi prin muzică valori, stări și sentimente pe care nu le (mai) regăsești decît într-o foarte mică măsură în universul exterior. Pe cînd lumea manelelor e pretutindeni afară și, inerent, înăuntru! Le regăsim pe stradă, la bloc, în metrou, la televizor. Trăim în starea de manea, în mentalitatea ei.

De fapt, ce ne-a deranjat cel mai mult la domnul Vijelie? Căci, nu-i așa, nu ne gîndim nici unii dintre noi la discriminare, de nici un fel! Să fie, oare, stilistica interpretării? Într-adevăr, a cîntat o romanță italiană ca pe-o manea, și asta este absolut inadmisibil! Așa ceva nu se poate tolera pe scena Conservatorului. Aici se permite doar, fără atîta indignare, să-l cînți pe Mozart ca pe Kreisler, pe Brahms ca pe Ceaikovski, pe Bach ca pe Șostakovici ș.a.m.d. Și asta pentru că noi, reprezentanții aristocratici ai muzicii clasice, am intrat deja în Olimpul artei pure și sîntem intangibili la orice suspiciune de ordinaritate doar prin simplul fapt că ne dedicăm studiului creației numelor sacre ale muzicii!

De cîțiva ani stă scris pe un zid pe lîngă care trec uneori „Maneaua ucide“. M-am întrebat mereu cine și de ce a ajuns la o asemenea sentință radicală. Strict muzical, manelele sînt inofensive. Incriminante sînt agramatismul, trivialitatea și urîțenia anumitor texte, care relevă nu lipsa talentului muzical, cît nivelul deficitar de educație elementară, care într-adevăr produce monștri. Nu acest gen muzical, ci mitocănia, prostia, vulgaritatea devenite criterii valorice ucid zi de zi și în proporție de masă bruma de bun-simț ce ne-a mai rămas. Manelizarea minții este periculoasă, cea care ne face autosuficienți, „superiori“ și aroganți. Probabil, așa cum s a întîmplat de-atîtea ori în istorie cu alte genuri muzicale blamate la origine, și maneaua se va civiliza și se va stiliza, cîndva, peste generații. Noi, muzicienii, sîntem datori să descoperim în tot ceea ce ne înconjoară filonul esențial, fundamental al Muzicii dintotdeauna și să-l exploatăm, extrăgîndu-i elementul prețios. Este prezent în tot ceea ce cîntă: de la Bach (citire) pînă la maneaua (zis) ucigașă! Dacă chiar este!

Diana Moș este violonistă, profesor universitar, iar din 2016 ocupă funcția de rector al Universității Naționale de Muzică din București.