Managementul francez în Cuba socialistă

28 august 2018   Societate

Apa cu nuanțe turcoaz şi nisipul fin presărat cu scoici sidefate, aidoma reclamelor kitsch ale agențiilor de turism, îți pun gîndurile pe masa de disecție „crescută“ din senin între inimă şi creier. Ajuns în Cuba post-Castro, n-are rost să faci pe deşteptul şi să scormoneşti „reportericeşte“ după Memorialul durerii în variantă caraibiană. Iese singur la iveală, mai repede decît te ai aştepta. Tot ce trebuie să faci este să fugi pe plajă şi să-ți arunci rucsacul pe un şezlong.

Și să aştepți ca aventura să înceapă. Pentru că ea va începe, aproape mereu, cu un „Señor, would you like a coffee? A real one…“ De acolo, mai ales dacă eşti un român trăit nițel înainte de ’89, şi musai un bun observator, vei înțelege exact prin ce ai trecut (şi încă mai treci), alături de conaționalii tăi. Vorba lui Hugo: „Cînd ştii să vezi, regăseşti spiritul unui secol pînă şi în ciocanul de la clopotul unei porți“.

Un singur hotel cu management francez dintr-un colț îndepărtat de Cubă te poate duce înapoi în timp, pe vremea cînd lumea se împărțea între cortine geopolitice.

Fără riscul de a exagera, o vacanță într-un astfel de resort poate fi un bun exercițiu de supraviețuire pentru un occidental ale cărui reflexe s-au atenuat între supermarket şi mall. Dar mai ales pentru tînărul student al unei universități nord-americane, profund hipnotizat de Marx.

Cel mai concret, viu, de netăgăduit simți acest lucru cînd se termină mîncarea. Sau, mai bine zis, cînd printre mesele soioase ale unui resort „de cinci stele“ pescăruşii fură din farfuriile abandonate oase de porc mustind de grăsime. În afară de oase năclăite nu mai găseşti nimic. Tăvile cu salate, legume fierte şi prăjituri mai conțin doar un sos incert care încă tremură în adierea vîntului stîr­nit de cubanezii veniți „la odihnă“ din Statele Unite. Pentru că, da, s-a redeschis poarta pentru „fugari“.

Oamenii care părăseau „raiul socialist“ al lui Fidel, adesea riscîndu-şi viața pe ambarcațiuni improvizate, sînt reprimiți astăzi în patria pe care au „trădat-o“ cîndva. Desigur, pentru a-şi cheltui banii agonisiți „la imperialişti“ şi a-şi arăta bunăstarea conaționalilor de acasă.

Cînd „managementul francez de tip Haiti sau Africa“ întîlneşte astfel de circumstanțe, rezultatul nu poate fi decît unul catastrofal. Pentru că, trebuie s-o recunoaştem, Franța are o proastă reputație managerială în întreaga lume. Fără a intra în amănunte, este suficient să privim starea actuală a fostelor sale colonii, în comparație cu starea fostelor colonii britanice, de pildă.

Socialismul, atît de prizat în mediile „intelectualiste“ francofone, a creat o specie de mutanți greu de gestionat fără disciplină şi măsuri riguroase. Bineînțeles, nu în genul celor practicate, mai nou, de Jandarmeria Română, cea grabnic dătătoare de „bastîrci“ pe ceafa greu încercată în construcții a „diasporenilor“ noştri.

O fractură tratată cu friptură

Totuşi, e uşor să generalizezi răul, să crezi că toți sînt „o apă şi-un pămînt“. Eu însumi am căzut în această capcană, dibaci întinsă de Providență odată cu apariția stridentă în peisaj a muncitorilor cubanezi din Miami şi a rubedeniilor lor. Reîntorşi în patrie, cum spuneam, pentru a-şi cheltui banii cîştigați cu sudoare, această categorie de oameni cuprinde, aparent, tot ce este mai deranjant vizual, sonor şi olfactiv pentru cineva cu o educație civică elementară: comunică prin urlete, fluierături şi alte onomatopee, poartă lanțuri groase de aur, „asortate“ la şlapi şi bermude (neapărat imprimate cu drapelul SUA) şi te asfixiază cu parfumuri utilizate în exces. Copiii lor sînt parcă desprinşi din benzile desenate cu sălbatici, gata oricînd să răstoarne farfurii, cărucioare cu bebeluşi şi bătrîni care se deplasează cu greutate. Se potolesc numai cînd propriii părinți, deranjați din fața butoaielor cu bere de hărmălaia iscată, le aplică tratamentul medieval din internatele pentru orfani – dare alapas et capillos laniare (pălmuirea şi ruperea părului).

Dar şi printre ei sînt oameni care au învățat că „se poate şi altfel“. Adică fără să arăți că ai aur şi fără să te înghesui la coadă ca să iei douăzeci şi opt de fripturi de porc, numai „ca să fie“. De pildă, un domn în vîrstă, cu degetele neverosimil de noduroase, care aştepta liniştit, în rînd, la o coadă imensă, fără a încerca să-şi bage în față familia şi prietenii, mi-a spus într-o engleză comprehensibilă că munceşte de 17 ani în Miami şi că nu înțelege cum compatrioții săi rămaşi acasă se mişcă „din reluare“ orice i ai pune să facă.

Interlocutorul meu nu era arogant şi nici dornic să-şi arate superioritatea pentru că, la un anumit moment al „epocii Castro“, a reuşit să evadeze în America şi, astfel, să-şi salveze familia de privațiuni cumplite. Omul nostru era doar exasperat de imaginea reală a „socialismului lor“, revăzut acum de la o distanță de 17 ani. Nu, nu era uitare ipocrită în cazul lui, ci pur şi simplu deznădejde. O deznădejde comparabilă cu aceea a românilor care au plecat în lumea largă şi care, reveniți acasă după ani şi ani, au constatat că mentalitățile au rămas cam aceleaşi.

Pentru că socialismul a arătat, în linii mari, peste tot la fel – un cancer social, tratat cu analgezice. Pe scurt, o reducere a individului la condiția de tumoră, în permanentă căutare de hrană. Romul cubanez, țigările de foi, cafeaua, flamenco şi plaja fierbinte sînt doar elemente de marketing asemănătoare „salbei de stațiuni“ de pe litoralul românesc al anilor ’70. În Cuba profundă, ca şi în România socialistă profundă, se suferea de foame, se murea din lipsă de medicamente ieftine şi se turna vecinul pentru te-miri-ce avantaj material.

Toate acestea le vezi limpede studiind dostoievskian personajele dintr-un resort turistic cubanez, mai bine decît ai face o oriunde altundeva în Havana, în compania vreunui „autohton“ cu misiune secretă de la partid.

Cum stăm față de alții

Muzicile „latino“ stropite cu rom fac suportabil, însă, mirosul socialismului în descompunere. Ba chiar îl fac prizabil turiştilor care nu pot sau nu vor să înțeleagă nimic din cele descrise mai sus. Spre exemplu, cohortele de italieni de condiție medie, incapabili să se descurce în vreo altă limbă decît cea maternă, se adaptează perfect contextului. Aroganți, gălăgioşi şi intruzivi, aceşti oameni lasă impresia că ei înşişi au trăit ani buni de partea cealaltă a Cortinei de Fier, dacă ar fi să-i judeci după abilitatea cu care ocolesc cozile şi intră în fața celorlalți. Nu se sfiesc să-i critice cu voce tare pe „naivii“ care le atrag atenția în mod civilizat şi nici nu se sinchisesc de faptul că ar putea fi înțeleşi. Ei sînt în primele rînduri şi la spectacolele cu dansatoare exotice care-şi dezvelesc trupurile în ritmuri de salsa, dar şi la barurile de pe plajă. La dolce vita nu îndeamnă la reflecție, iar cea mai bună dovadă rămîne istoria primei jumătăți a secolului al XX-lea.

Cert este un lucru: noi, românii, ne facem prea multe scrupule pentru ceea ce am ajuns să fim după 45 de ani de comunism şi alți 30 de chin post-traumatic. Ne autoflagelăm pentru vini imaginare sau pentru cusururi mai puțin grave decît ne închipuim. Asta nu înseamnă că n-avem nevoie de tratament social, de bun-simț civic şi de disciplină. Dar nu sîntem nici mai răi şi nici mai buni decît alții, oricît s-ar strădui o mînă de „gînditori“ să ne convingă de contrariu. Măcar încercăm să înțelegem ce nu funcționează corect în anatomia noastră socială, iar acesta este un excelent pas spre vindecare. Aşadar, Viva la revolución! şi…  mai ştiți dumneavoastră ce. 

George Rădulescu este jurnalist şi autor al volumelor Un secol cu Neagu Djuvara şi În căutarea României pierdute.

Foto: G. Rădulescu

Mai multe