Mamelor…

N-am fost niciodată o fană a zilei de 8 Martie, mi-a ajuns, cumva, 1 martie. 8 Martie, cu toate conotațiile ei feminine și feministe, n-a avut niciodată, cel puțin pentru mine, farmecul zilei de 1 martie. O asociez cumva cu perioada comunistă – deși știu că nu provine din epoca de atunci – în care duceam tone de flori la școală tovarășelor profesoare. Și cînd trebuia să recităm diverse poezii festiviste în onoarea respectivei zile.

Desigur, timpul a trecut și, pe vremea cînd copilul meu era mic, s-au spulberat conotațiile ideologice, dar s-a păstrat ceva din spiritul festivist cu orice preț: copiii erau puși, la grădiniță (o grădiniță particulară de care nu am de ce să mă plîng, de altfel), să meșterească diverse obiecte pentru mamele lor. De la felicitări la coșulețe, toate alambicate, cu lipituri și colaje. Înduioșătoare, de altfel, pentru că erau făcute de propriul copil. Dar nu la inițiativa lor, nu cu destulă imaginație: erau rodul indicațiilor, ce-i drept democratice, ale unei educatoare.

La școală, prin anii 2000, se întîmpla același lucru, dar mai controlat: învățătoarea, altfel pricepută, aprecia operele copiilor duse la bun sfîrșit într-un mod cît mai îngrijit, eventual cu ajutorul părinților. De altfel, erau cîteva mame, membre ale comitetului de părinți, care cu asta se învredniceau: ajustau lucrările copiilor lor, în așa fel încît să nu mai pară făcute de mîini inocente și neinițiate.

Au trecut și momentele astea, bănuiesc că acum lucurile s-or mai fi schimbat și creativitatea ocupă un loc mai de frunte, cel puțin în anumite stabilimente educaționale. A trecut și timpul meseriei mele de mamă cu normă-ntreagă – în sensul că al meu copil a crescut și nu mai trebuie să mă țin după el tot timpul. Sau trebuie, într-un alt fel, aparent mai simplu, dar, de fapt, mai complicat. Un fel, însă, care-ți mai permite timp liber, care-ți mai dă voie să te ridici cumva deasupra situației și s-o evaluezi.

S-au schimbat mult, cred, accepțiile asupra maternității. Sînt diferite chiar de cele ale anilor 2010, darmite de cele ale anilor 2000, ’90, ca să nu mai vorbim de cele din perioada comunistă ori interbelică. Cred, cumva, că unele din lucrurile de acum, dacă nu sînt exagerate, se apropie de aspirațiile mele din toate perioadele: măcar, cel puțin în anumite medii, s-a terminat cu pedepsele corporale și de alt ordin. Am detestat mereu genul ăsta de educație, în care lucrurile nu se făceau cu vorba bună și prin explicații, ci prin constrîngeri absurde. Copilul, repet, cel puțin în anumite medii, echilibrate (sînt știute, din nefericire, și cazurile sociale grave din zonele de sărăcie extremă și nu numai), e tratat ca o ființă umană și nu precum un cățel căruia i se spune cum și unde să stea frumos. Nu mai e cenzurat de părinți, e lăsat să se exprime, uneori prea mult (cînd se transformă într-o versiune a domnului Goe).

Noua formă de „teroare“ a părinților din zilele noastre e însă alta: pomparea cu diverse activități în ale lor odrasle. Evident, pentru binele lor. Pentru a le asigura un viitor. E OK dacă puradelul face engleză și un sport, dar dacă are cîte o activitate extrașcolară cam în fiecare zi a săptămînii… E adevărat, ca să fii competitiv, dacă ai avut norocul să te naști nu într-un sat uitat de lume, nu într-o familie care trăiește doar din alocația ta, ci într-una din clasa mijlocie, cu oarece venituri stabile, e de bonton să știi puțin pian, să desenezi după reguli, franceză sau germană, pe lîngă engleză și informatică, de mic. La care se adaugă tot soiul de ateliere, fie ele de creație sau știință, lectură, creative writing, magie, ikebana, antreperenoriat, debate, dans.

Orice. Poate fi orice. În zilele noastre, copilul tău poate învăța aprope orice. Ideea e să nu ajungi să decizi tu în locul lui. Să alegi tu pentru el ce ți-ar plăcea sau ți-ar fi plăcut ție, într-o copilărie mai puțin ofertantă și apetisantă. Să nu faci transfer între tine și copilul tău, să nu-ți asmuți frustrările asupra lui. Și asta se simte și se vede în special cînd e vorba de participarea la diverse concursuri: una e cînd copilul vrea, și cere, și insistă să participe; și alta cînd mama, care și-a ratat șansa celebrității, cît de mici, la vremea ei, își împinge odrasla de la spate, mai deschis, mai sugerîndu-i…

Copiii trebuie lăsați să aleagă. Sigur, dacă ne cer sfatul sau dacă-i simțim nehotărîți, e firesc să-i sfătuim. Dar fără să dăm buzna asupra lor, fără să facem caz inutil de vîrsta și experiența noastră. Iar apoi, dacă intră pe un făgaș, să nu-i împingem de la spate precum proprietarii sau pariorii pe caii lor intrați în cursă. Desigur, rezultatele contează. Contează în sensul în care trebuie să fie un pic peste linia de plutire, cît să nu scufunde corabia. Dar competitivitatea exagerată, inocularea dorinței de a ieși primul sau printre primii, cu orice preț, pot fi nocive. Și pot distruge alte valori, precum altruismul sau spiritul de echipă. Sper să ajungem să ne educăm copiii și întru valorile morale, pe lîngă cele intelectuale.