Mame și mama

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie. Totdeauna mi s-a părut că e ceva prea formal, prea scorțos în aniversarea oficială a femeii. Nu că n-ar fi fost nevoie să fie una. Căci cred că e nevoie. 

Dar, mereu, la școală ori grădiniță, aniversarea asta era prea minuțios și riguros pregătită, prea formal și deloc cu umor. Copiii nu erau liberi să le deseneze mamelor lor ce aveau ei chef, erau orientați spre ce credeau profesorii că e adecvat. Totul era idilic și cu floricele, mama era o ființă suavă căreia i se dedicau niște ode închistate. În caz că erai mamă, era oricum înduioșător că ți le dădeau, dar, cumva, ți-era milă că fuseseră puși să le facă pentru tine, că fuseseră dresați să producă ceva conform „standardelor”. Căci, pînă la urmă, tot șpilul copilăriei era să fie lăsați în voia imaginației fiecăruia și nu aduși la un convențional numitor comun. 

Din fericire, am găsit recent două portrete ale mele desenate de copilul meu în vremea grădiniței. Dar nu cred că la grădiniță, ci acasă. Sînt minunate prin libertatea lor. Și prin sinceritatea cu care e tratat modelul: nu sînt deloc flatante, mama de acolo e un amestec fovist de roșu și verde într-o formă cam otova. Și totuși, am găsit o oarecare asemănare. Și am fost încîntată de ele: erau exact ce te-ai fi așteptat să deseneze, liber, un copil de 3-4 ani. 

Era interesant cînd băiețelul meu venea casă cu creațiile de la grădiniță și apoi de la școală și mi le înmîna, emoționat. Mă emoționa aproape pînă la lacrimi și pe mine, dar, în același timp, mi se părea incredibil că-mi sînt adresate. Că eu trecusem, pe nesimțite, în rolul ăsta atît de important, pînă la urmă: cel de mamă. Că eu eram, acum, mama cuiva. Și că mie mi se închinau ode și mi se dăruiau tot soiul de creații cu ambiții de perfecțiune, fie că erau desene, colaje, mărgele din paste ori figurine de plastilină. Că eu mă aflam pe un soi de piedestal care-mi conferea, pe neașteptate și cu uluire, un statut privilegiat, într-un fel. Că mă integram într-o categorie, una recunoscută. 

Categorie care mă făcea să vin să-mi iau copilul de la grădiniță, iar alți plozi de acolo să spună: „Uite-o pe mama lui Luca. Luca, a venit să te ia!”. Mi se părea aproape incredibil să aud asta, eu, care mă simțeam în continuare, în sinea mea, ca și cum mama ar veni să mă ia pe mine. Mama, care era mereu altfel decît toate celelalte mame: frumoasă, aproape perfectă, din complet alt film, ireală în peisajul general. Înaltă, cu părul mereu lung și bine îmbrăcată, în ciuda mizeriei epocii, atentă la detalii și elegantă. De multe ori eram jenată, într-un mod absurd, de frumusețea ei cînd venea să mă ia. Bătea la ochi, ieșea în evidență, și eu aș fi vrut să fim doar niște puncte în marea de oameni, să ne-nghită mulțimea și să redevenim noi însene odată scăpate din teritoriul comun. La școală sufeream de nesuferita boală a conformismului și integrării. Simțeam că ai mei erau altfel, că nu se potriveau în tabloul general. Și în loc să mă bucure chestia asta, eu îmi doream să am aceeași vitrină cu serviciile bune în sufragerie, aceeași lampă cu ciucuri de sticlă și același covor persan. Îmi doream ca și mama mea să poată face, la fel ca doamna Popescu, sendivșuri cu icre, brînză frecată și ouă umplute. 

Din fericire, mama nu a fost așa. Nu s-a lăsat înfrîntă de feminitatea cam de speriat a epocii. Nu a devenit niciodată o matroană corpolentă și acrită de lipsuri și greutăți, cu părul în bucle mici și drapată într-o rochie gen capot. Și-a păstrat mereu strălucirea uneori prea orbitoare pentru peisajul din jur. Dar astea erau datele ei și așa erau vremurile. 

Noroc că temperamentul ei nu-i era la fel de suav precum feminitatea. Mama a fost mereu o luptătoare. Nu s-a lăsat nici în vremurile în care vînzătorul era stăpînul nostru și a scris, de fiecare dată, conștiincios în condicile de sugestii și reclamații orice neregulă. S-a luptat pentru drepturile ei și ale noastre în vremuri în care era o dovadă de curaj s-o faci chiar și în „fleacuri” cotidiene. Și m-a învațat că feminitatea formidabilă își are bine-mersi locul nu alături de neajutorare, ci de temeritate.