Mama și copilul

23 octombrie 2018   Societate

Cred că era singura carte de parenting de pe vremea lui Ceaușescu. Un cărțoi mare cît un dicționar, de vreo 400 de pagini, cu coperte groase, maro, total neatractive. Pe la opt ani, pe cînd voiam să învăț cum să devin o mamă bună pentru păpușile mele, am citit-o aproape din scoarță-n scoarță. La fel cum citeam cărțile de bucate, ca să mi imaginez minunatele aperitive festive de Anul Nou, atunci cînd trebuia să ne mulțumim cu mîncare de cartofi și șnițele din parizer. Mama și copilul a fost prima carte care mi-a făcut un soi de educație sexuală pentru că în primele capitole se vorbea un pic despre reproducere și despre viața intrauterină a fătului. Pînă la cartea aceea, ovulul, uterul și trompele uterine erau pentru mine un mister. Mi-amintesc vag că exista o poză și cu organele genitale ale tatălui, dar n-aș băga mîna în foc, pentru că era o carte destinată mamelor, nu taților. În comunism, taților nu li se acorda o prea mare atenție – chiar și în pozele din manuale, mamele apăreau peste tot, în diferite ipostaze, de la mama pe ogor, culegînd roadele cîmpului, la mama-motostivuitor, am zice acum. Mamele erau eroine, tații mai puțin, existau și ei pe undeva, gravitînd pe orbita mamei și a copilului. Din următoarele capitole ale cărții, am aflat despre lunile de sarcină, fiecare cu specificul ei, și pe măsură ce sarcina evolua, mă plimbam prin casă cu o pernă din ce în ce mai mare vîrîtă sub bluza de trening. Apoi „am născut“ păpușa care se numea Bebemic (pregătisem și alte păpuși care s-o înlocuiască la diferite vîrste), i-am pregătit trusoul, am învățat să spăl scutece și să pregătesc piure de mere cu biscuiți. Am urmat toți pașii din carte pentru a crește un copil sănătos și fericit – Bebemic a avut chiar și pojar, la un moment dat, și i-am desenat pe față puncte roșii cu carioca (care nu s-au mai șters, deci Bebemic a fost condamnat să fie bolnav de pojar forever). „Adina, tu nu te mai saturi de jocul ăsta?“ – m-a întrebat mama mea cea adevărată. Ba da, pe la șase luni mi-am abandonat copilul, mă plictisisem. De atunci, n-am prea mai avut curiozități materne, deși alți copii se jucau în continuare în spatele blocului de-a mama și de-a tata (de obicei, mama și tata erau două fete, căci băieții nu se băgau la jocuri din astea înjositoare).

Mai tîrziu, am aflat că Mama și copilul a fost un fel de biblie a tuturor mamelor din comunism, cele care nu o aveau pe acasă o împrumutau pe termen nelimitat de la mamele ce căpătaseră deja ceva experiență. Era singura sursă care îți făcea un minimum de instructaj – cum să „utilizezi“ copilul după naștere, în afară de sursele vii – alte mame, bunicile. Ca mulți alții, habar n-am cum de au reușit să se descurce mamele noastre fără scutece de unică folosință, fără mîncare pentru bebeluși pe rafturile de la Alimentară, fără cărți de parenting sau de consiliere, fără forumuri pentru mame și grupuri pe WhatsApp. Dar s-au descurcat, aplicînd regulile stricte de igienă și nutriție din Mama și copilul. Căci doar despre asta era vorba în carte, nu despre educația din primii ani de viață, nu despre mintea copilului. Aveai grijă de un copil din punct de vedere „tehnic“, în rest el creștea aproape de la sine.

Nu-mi amintesc de copii hiper­pro­tejați printre prietenii și colegii mei de clasă din școala primară. Poate doar Camelia, însă ea era crescută doar de o mamă și o bunică, și pe zi ce trecea împrumuta cîte ceva din aerul bunicii – era o fetiță care îmbătrînea cu toane și cu hachițe. Sau Florinel, însă mama lui era casnică, oricum nu avea altceva de făcut. O mamă casnică era pentru noi, ceilalți, un produs cu defect – de ce stă acasă? de ce nu merge la întreprindere? cu ce-și ocupă întreaga zi? cum de nu o ia razna de plictiseală? – cînd noi învățam la școală că „o zi trecută fără muncă și care să-ți fi rămas în minte“ era o zi inutilă, pierdută. Oficial, mama lui Florinel era pensionată pe caz de boală, dar nu arăta deloc ca un om bolnav. O mamă bolnavă zace în pat și ia medicamente, nu tropăie toată ziua pe culoarele școlii, din cancelarie și pînă la cabinetul tovarășei directoare, ca să ducă dintr-o parte într-alta flori și pachete. O mamă bolnavă nu vine în fiecare excursie cu clasa ca să-l facă pe Florinel să se simtă cel mai rușinat băiețel de pe planetă. Toții copiii sînt liberi și de capul lor, numai el e cu o mamă care îi suflă-n ceafă și care îi spune tot timpul să nu bea suc dacă a transpirat, pentru că sucul e prea rece, să nu mănînce porumb fiert că e de la țigani etc. Îl priveam cu milă pe Florinel, iar el încerca să facă față situației cu demnitate. Poate și din cauza asta, cînd a crescut mare a devenit polițist, ca să demonstreze că e bărbat. Oare cîte cazuri de genul ăsta nu sînt astăzi prin cabinetele de psihoterapie? Cîte Camelii nu suferă de depresie și anxietate, fără să-și dea seama care e cauza? De anxietate poți să suferi și fără să ai mame-crampon, ca în cazul meu, nu toate nevrozele din viața adultă ni se trag de la mame, însă există un adevăr aici – aproape toate fricile își au rădăcini în copilărie. Iar dacă ai copilărit într-un regim totalitar, e aproape imposibil să nu rămîi cu frici, nesiguranțe, duplicități.

Revenind la absența copiilor hiper­pro­tejați de atunci, îmi amintesc că, după o anumită vîrstă (să zicem șapte ani, vîrsta școlară), era o rușine ca mama sau bunica să te supravegheze la joacă. Nu exista picior de mamă în spatele blocului, iar atunci cînd apărea vreuna, ori era chemată cu insistență ca să rezolve un conflict între copii, ori venea să-și adune plodul de pe drumuri. Pe la 12 ani, mă plimbam cu părinții pe Calea Moșilor și m-am întîlnit cu un coleg care era cu gașca lui de băieți. „Uite, au ieșit copiii la plimbare!“, a zis el și m-a arătat cu degetul, iar băieții, printre care era și unul care îmi plăcea, au rîs. De atunci n am mai vrut să merg nicăieri cu părinții, am încercat de fapt să uit că am părinți pînă pe la 20 de ani. Copiii aveau o autonomie, iar primul pas în cîștigarea acesteia era cheia de gît, responsabilitatea de a veni singuri de la școală acasă, de a traversa intersecții, de a deschide ușa apartamentului, dincolo de care nu te aștepta nimeni. Veți spune: da, dar pe atunci nu se întîmplau atîtea nenorociri ca acum. Ba da, se întîmplau, dar nu se prea știa de ele. Pe Calea Moșilor, apartamentele erau prădate de hoți, tocmai murise Mihaela Runceanu într-un astfel de incident, pe la zece ani am văzut un nene care făcea niște mișcări suspecte în spatele unui tufiș, privind la copiii care se jucau, și multe altele. Este fals să spui să societatea comunistă era mai sigură. Atunci de ce copiii nu erau atît de sufocați de către părinți ca acum? Mă gîndesc că aveau mai mult timp liber ca s-o facă, însă tot acest timp liber era acaparat de o luptă permanentă pentru supraviețuire. După cinci ore de stat la coadă la unt, parcă nu mai aveai energie să-ți duci copilul la dansuri și la pian, nu mai aveai chef să-l supraveghezi atunci cînd își făcea temele, să și le facă și singur. De multe ori, creșterea copilului se rezuma la nevoile primare, la regulile stricte din cartea Mama și copilul – igienă și nutriție. Am crescut mai proști, mai inculți? Nu neapărat, pentru că, avînd mai multă autonomie, alegeam să învățăm și singuri ceea ce ne plăcea. Am fost mai puțin iubiți? Categoric nu, poate doar această iubire nu era atît de demonstrativă ca acum.

Mai multe