Malliștii

La masa de alături stau șapte adulți de talie mică – cinci fete și doi băieți care se hlizesc. Din cîte îmi dau seama, băieții se luptă pentru poziția de mascul alfa, în vreme ce fetele îi urmăresc destul de placide. Comunică prin jumătăți de propoziții, amestecînd cuvinte în română cu unele în engleză și tot soiul de interjecții guturale, e un limbaj doar al lor din care nu pricepi nimic, ai senzația că ai nimerit în mijlocul unui trib preistoric. Mîncarea e doar de decor și pentru că dă bine pe masă, doar un singur băiat, mai voinic, mușcă cu poftă din burger, la un moment dat fetele plictisite încep să arunce în băieți cu cartofi prăjiți, aha, deci asta e ultima modă, „bătaie cu mîncare”. Am înțeles de la o prietenă care are un puști adolescent că asta fac și la petreceri, comandă pizza ca să arunce unul într-altul cu feliile și să se împroaște cu ketchup, cică e fun. La o altă masă, un cuplușor care a ieșit la un date, cum se zice acum, mănîncă de la KFC, rod oscioarele cu delicatețe și se privesc în ochi. În rest, sînt multe familii care au ieșit „în oraș”, copiii se aleargă printre mese ca să-și consume energia neconsumată la școală pentru că din diferite motive sînt scutiți de ora de sport, fac mofturi la mîncare, nu vor aia, nu vor nici cealaltă, pînă la urmă acceptă niște platouri uriașe cu șaorma cu de toate, mănîncă cu mîna și se mînjesc cu sosuri. Mamele le-au ales pentru că conțin și ceva salată, deci e „mîncare sănătoasă”, tații, flămînzi, mănîncă docili orice li se dă. În timp ce-și iau cina, se uită curioși la oamenii care se perindă pe acolo, uneori și comentează, dar nimeni nu e atent la nevoile celorlalți, nimeni nu încearcă să nu deranjeze. La Starbucks sînt mai mult gagici, două cîte două, care își fac destăinuiri intime, sorb din niște cafele imense, stau cu capetele apropiate și tot ciripesc cîte ceva în legea lor. Mai sînt și niște bărbățoi care au ieșit la agățat.  

Sîntem în zona „de food” pe care o are orice mall care se respectă, de obicei la ultimul etaj. Cînd ajung aici, după ce am colindat un mall întreg, cu intenția de a cumpăra te miri ce (iar la final îmi dau seama că nu am cumpărat mai nimic), în mod inevitabil, mi-e o foame de lup. Asta e și strategia – cumpărăturile trebuie să te obosească suficient de tare ca să fii lihnit și să cheltuiești ce ți-a mai rămas pe card în zona „de food”. Îmi mai ia vreo jumătate de oră ca să colind fiecare stand cu mîncare și să mă hotărăsc ce vreau, în fond nu în fiecare zi mănînci la mall. Totul mi se pare o butaforie sclipicioasă, mîncarea în sine mi se pare de carton, mirosurile se amestecă și devin unul singur care îmi produce greață. Îmi dau seama că de fapt nu vreau nimic de acolo, dar sfîrșesc prin a-mi lua la întîmplare ceva care nu-mi place, ciugulesc un pic cît să-mi potolesc foamea, apoi arunc. Mă uit la mesele din jur, cele mai multe sînt pline cu tăvi cu mîncare abandonată, tot ce se întîmplă aici e o risipă. Copiii ăștia de aici habar n-au ce înseamnă să stai cinci ore la coadă pentru un pui sfrijit de Gostat, pînă și eu am uitat. 

Îți ia o oră ca să găsești o farmacie, în fond ești într-un mic oraș, orice direcție pare aleatorie. Urci și cobori scări rulante, pe lîngă tine trec oameni îmbrăcați lejer, deși afară e frig și zloată, au ieșit la plimbare, mall-ul e noul parc citadin chiar dacă nu are iarbă și copaci (unele au, dar nu la noi, au chiar și iepuri sălbatici în parcare). Fata care lucrează la un magazin de decorațiuni interioare unde intră maximum zece clienți pe zi se plictisește; cînd nu își studiază manichiura perfectă, tastează mesaje interminabile pe telefon. Mi-e milă de bietul băiat care o fi într-o relație cu fata asta, cred că îl înnebunește toată ziua cu mesajele. Altfel, un job de vis, să primești bani și să nu faci nimic, decît să aștepți să se termine ziua. În alte magazine, cele cu haine de firmă, angajații parcă sînt invizibili, de fapt dispar exact atunci cînd ai nevoie de ei, probabil că sînt afară, la o țigară sau în pauza de masă. Nimeni nu se grăbește nicăieri, conceptul de mall e mai „pe relaxare”, vii, îți clătești ochii, mai probezi cîte ceva, cumperi sau nu cumperi, ziua trece. Doar cînd sînt reduceri se mai înghesuie fetele și-și mai smulg una alteia haine din mînă. Procesul în sine de a-ți cumpăra haine sau pantofi din mall mi se pare de la bun început unul coșmaresc, dar măcar aici ai de unde alege. Nu străbați un oraș întreg pentru a ajunge la un mic magazin anume unde nu mai găsești numărul tău sau tocmai se primește marfă. Nu mai colinzi second-hand-urile, cum făceam pe vremuri, în căutare de chilipiruri vintage, haine unice, cu o viață a lor, afacerea cu second-urile s-a cam dus de rîpă, hainele de mall cusute în grabă, în țări îndepărtate din Asia, de către femei care primesc un salariu de nimic sînt acum aproape la fel de ieftine ca în unele magazine second-hand. Și pentru că prețul „consumabilelor” a crescut considerabil, nu mai e un lux să-ți cumperi o pereche de pantofi noi, costă cît o cină în oraș. Dar și cînd ai de unde alege, devine dificil, parcă nu-ți mai place nimic, sînt haine care deja merg singure pe stradă, vom ajunge să purtăm toți uniformele de la mall. Bărbații cască în fața magazinelor, așteptîndu-și soțiile sau prietenele să iasă, ei și-au rezolvat treaba rapid, au luat prima pereche de blugi pe care au probat-o. Te enervezi, parcă tot ce îmbraci pică prost, parcă toate oglinzile din cabinele de probă te arată mai grasă, te deformează monstruos. Îți iei ceva doar ca să nu pleci cu mîna goală, cu siguranță sînt haine care vor zace în dulap nepurtate cu anii. Le invidiezi pe fetele model pentru care mall-ul e viața lor, orice îmbracă le vine perfect, au o lejeritate în a face shopping așa cum o ai tu la piață cînd cumperi roșii și castraveți. Fete care beau apă plată cu lămîie și care n-au gătit niciodată. Ies pline de energie de la World Class și, în drum spre mașina de 50.000 de euro pe care au lăsat-o în parcarea subterană, își mai iau o fustiță sau o bluziță. În fața unui magazin de fițe, una dintre ele face un TikTok „de control”, îmi dau seama din felul în care își mișcă buzele mimînd cîte o poză plină de afectare în fața telefonului pe care îl ține în mînă. Mall-ul este și offline, și online – chiar dacă mergi singură, fanii tăi sînt mereu alături de tine, pe un ecran.  

Mă distrează cei de la Decathlon, un anumit gen de clienți, cei care „de mîine se apucă de sport”. Grăsuți și grăsuțe vioaie care studiază cu un ochi critic tot soiul de colanți pentru alergare sau Pilates, care probează gecile de trakking„pentru începători” fiindcă și-au planificat deja prima ieșire la munte cînd vor cuceri piscurile, fără nici un pic de experiență montană, vor merge direct la vîrful Omu sau pe Moldoveanu că dă bine pe Insta. Tați corporatiști, nostalgici după tinerețea lor, care verifică cît de solide sînt corturile pentru că vor să-și scoată copiii într-un camping, for the first time, ca să vadă și ei cum e cu natura și să le spună că așa era odată, cînd nu toată lumea mergea doar la hoteluri all-inclusive. Pe toți aceștia îi vezi la mall. 

Multă vreme am urît mall-urile și malliștii, temple ale societății de consum, și mi-am propus să nu calc pe acolo, însă cu timpul am început să le accept. Mai ales în serile friguroase de iarnă cînd oricum nu ai ce face pe acasă, ai vrea să ieși un pic și n-ai unde, mergi să te plimbi prin mall. O mică lume indoor, creată în mod artificial, unde totul e curat și strălucește, caști gura la vitrine și te gîndești, de fapt, la ale tale. O lume care îți sugerează o viață sigură, o viață perfectă, în mall nu vei muri niciodată de frig sau de foame. O lume superficială de care toți avem nevoie uneori. De curînd am fost într-un mall la premiera unui film românesc și mi-a plăcut și experiența de cinema, cu un mic glamourde Hollywood, cu popcorn, scaune confortabile și condiții de vizionare excelente. Adevărul e că nu prea merg la filme la mall, dar voi începe să o fac, oricum nu mai unde să le văd în altă parte, pe un ecran mare. După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea. Nu mai strălucește nimic, revii la viața ta cenușie, unde naiba am lăsat mașina? de ce nu am făcut o poză? Și pentru că era deja ora închiderii, toate mașinile încercau să iasă din măruntaiele mall-ului, invadau bulevardul, eram ca niște gîndaci citadini care ies frenetic din gura lor de canalizare.