(Mai sînt şi) oameni buni

În ultimul timp, tindem, cu toţii, să ne plîngem că nu prea mai există oameni buni. Cumsecade. Altruişti. Normali. Care să nu urmărească ceva atunci cînd ne ajută, chiar simbolic. Tindem să găsim explicaţii care mai de care, precum cea cu relele care vin de sus, de la cei de la putere, şi în urma „atingerii“ lor se produce o contaminare în masă, o relaxare şi o corupere a moravurilor, nivelul tot prăbuşindu-se. Cît se poate de adevărat, într-o destul de considerabilă măsură, dar fără generalizări inutile. Din fericire, mai există şi oameni corecţi şi de treabă, în jurul nostru. Povestea ce va urma confirmă acest lucru (chiar dacă e vorba, deocamdată, de un singur exemplu, dar excepţia confirmă regula).

Primesc, într-o zi, un mail destul de bizar: sînt cutare şi v-am găsit stick-ul; îl vindea o fată brunetă în tîrg la Vitan... Chiar şi începutul ăsta m-a surprins destul de tare: de unde ştia respectiva persoană că e stick-ul meu, cum mi-a găsit mail-ul? Prima reacţie a fost suspiciunea: am început să-mi pun diverse întrebări în legătură cu persoana care-mi scrisese, să o bănuiesc de lucruri negative şi de intenţii criminale. Poate că era o hoaţă care încerca să afle unde locuiesc. Ori vreo obsedată care mă urmărea din cine ştie ce motive jurnalistice... 

Nici o explicaţie pozitivă nu mi-a trecut prin minte. Sîntem, probabil, atît de deformaţi de oamenii şi lucrurile din jurul nostru care sînt cum nu trebuie, încît nu ne vine să credem cînd cineva reacţionează corect. Pînă la urmă, după ce mi-a trecut prima spaimă (cea faţă de o necunoscută care, Dumnezeu ştie cum şi de ce, a intrat în sfera mea privată, a sărit gardul – altfel bine definit – al spaţiului meu personal), am citit mail-ul mai departe. Femeia (căci persoana care găsise stick-ul era de sex feminin) explica totul: cum cumpărase din tîrg stick-ul pentru că semăna cu al ei (doar că al ei se jerpelise de tot şi voia să-l înlocuiască); şi cum găsise, pe el, CV-ul subsemnatei. Aşa aflase, evident, al cui e. După care, mă căutase pe Google, văzuse că avusesem nişte cursuri la Fundaţia Calea Victoriei, sunase acolo iar respectivii îi dăduseră mail-ul. Destul de incredibil, dar, totuşi, plauzibil. După care, în acelaşi mail, urmau tot soiul de chestii uşor paranormale, care m-au pus din nou pe gînduri în privinţa recuperatoarei stick-ului: că s-a hotărît să mă caute şi deoarece – coincidenţă! – a descoperit că sîntem născute în aceeaşi zi şi în acelaşi an, doar lunile fiind diferite. Iarăşi mi s-a părut dubios... 

Şi totuşi, am continuat „operaţiunea stick“: recuperatoarea mi-a mai trimis un mail, în care scria că lucrează la Academia Română şi că ne-am putea întîlni la ea la serviciu. Asta mi s-a părut de bine. E drept că – după ce îmi văzuse poza din CV – mi-a mai spus că semănăm oarecum, ceea ce, iarăşi, mi s-a părut prea mult. 

Pe scurt – una caldă, una rece, pînă la lămurirea finală: doamna în cauză mi-a trimis numărul ei de telefon. La ce semn de mai mare încredere te poţi aştepta? Ne-am dat întîlnire, ca mulţi alţi cetăţeni care se respectă, la Mc Donald’s Unirii. Acolo, am văzut o femeie blondă, de vîrsta mea, destul de înaltă, nici prea grasă, nici prea slabă, îmbrăcată într-o geacă roşie. Mi-a inspirat încredere imediat. Ne-am conversat preţ de cinci minute, mi-a dat micul meu stick negru, pe care numai Dumnezeu ştie pe unde-l uitasem. Apoi mi l-a arătat pe al ei – identic, dar mai prăpădit, lipit cu scotch. Toată povestea a devenit, brusc, reală. Fără suspiciuni şi scenarii bolnave. Femeia din faţa mea mi-a plăcut, pur şi simplu: mi s-a părut un om de nădejde, corect, serios. Normal, pînă la urmă. Aşa cum ar trebui să fim cu toţii. 

Nu a vrut nici să bea o cafea cu mine, pentru că nu asta era ideea: nu voia nimic în schimb. A rămas să bem o cafea, cîndva, altădată, poate la ea la serviciu. 

Ajungînd acasă cu stick-ul – care era intact şi era al meu –, am stat să analizez toată povestea, inclusiv reacţiile mele: mi-am dat seama cît de suspicioşi sîntem (cel puţin unii dintre noi) şi cît de greu ne vine să credem că cineva poate fi cum trebuie. Sîntem deformaţi şi suspicioşi. Sper să ne mai revenim...