Mai simplu

Pandemia ne-a făcut să renunțăm – desigur, de nevoie – la obiceiurile de socializare. Ne-am învățat, în cei doi ani, să trăim cu noi înșine, cu apropiații și, din cînd în cînd, cu curierii, fără să mai ieșim în lume ca altădată. Să apreciem micile bucurii precum o plimbare de o jumătate de oră pe străzile din jurul casei, în care să admirăm pomii înfloriți, ciorile și fațadele caselor.

Să vorbim mai puțin, spre deloc, și să ne bucurăm la vederea oricărui semen care ne intersectează calea (și asta chiar dacă am învățat și să-l ținem la distanță, fizic, dar nu neapărat și emoțional). Să privim autobuzul care trece prin cartier nu precum un balaur, cum credeam în copilărie, ci precum un semn al vieții care-și continuă cursul. Să considerăm interacțiunea cu băiatul care vinde cafea pe stradă drept o victorie și o bucurie – și nu drept o banalitate. Să ne înfățișăm posibilitatea unei îmbrățișări reale cu cineva drept un deziderat pentru care avem de așteptat luni de zile.

Dar pandemia a mai trecut. Și ne-am trezit cu un rău mai mare, mai crud, mai înspăimîntător: războiul. Și nu orice fel de război, ci unul în timpul căruia au loc îngrozitoare măceluri, oameni ca și noi sînt uciși deliberat, fără motiv, cu bestialitate. E clar că nu mai putem fi la fel după toate astea. E clar că schimbările noastre din timpul pandemiei, gradul de oarecare înțelepciune pe care măcar unii dintre noi l-am dobîndit, nu mai sînt suficiente. Cred că, fără să ne dăm seama – și cu ajutorul circumstanțelor economice –, sîntem pe calea unor alte transformări: unele care ne vor scoate, măcar parțial, din seducătoarea, dar superficiala logică a consumului în care am trăit în acești ultimi ani.

Teoreticienii societății de consum pe care i-am tot studiat, precum Baudrillard și Ritzer, ar putea fi fericiți acum: vom reînvăța, cred, mai de voie, dar și mai mult de nevoie, să trăim mai simplu. Să nu mai fim dependenți de o abundență în mare parte nenecesară.

Nu sînt, în nici un fel, împotriva consumului ori a abundenței. Dar cred într-o educație a consumatorului, care să-și dorească, pe cît se poate de bunăvoie, să nu facă excese. Nu vreau, nicidecum, să ne-ntoarcem în vremuri precum aceea a lui Ceaușescu, în care nu aveam ce alege și hainele, de pildă, erau mai curînd o uniformă decît o opțiune. Îmi doresc doar, pe cît posibil, să redevenim mai rezonabili. Să ne schimbăm felul de a alege, nu doar pentru că va fi, probabil, o criză financiară – și toate deja s-au scumpit –, ci și pentru că ororile războiului din Ucraina și tragedia oamenilor de acolo au schimbat ceva în noi.

Ne-au mutat niște accente, sper. Nu așa, deodată, ci în timp. Probabil că asta se va întîmpla gradual, și nu tuturor. Dar unora cu siguranță li se va întîmpla, sper. Va fi o întoarcere la un mod de viață mai simplu, în care vom achiziționa aproape numai ce vom avea nevoie. Simt deja cum anumite obiceiuri mai vechi și-au revenit în simțiri. Cum am ajuns să prefer să-mi iau un coș de legume din piață decît un maldăr de pachete de la supermarket. Nu că n-ar fi nevoie și de ele sau că mi le-aș interzice. Dar fac asta doar cînd simt că mi-ar trebui.

E ca un moment de pauză, de oprire a ritmului „obligatoriu” al consumului. Al acelei „fun morality” despre care scria Baudrillard. Ca și cum ne-am mai opri, un pic, pe o bancă sub un pom din fața parcului de distracții în care, pînă acum, intram în fiecare zi și ne dădeam în cele mai intense carusele și montagne-russe-uri. Acum ne mai tragem puțin sufletul și, eventual, ne mai suim doar în trenulețul clasic care dă ture stabilimentului. Pare a fi suficient, pentru moment, să mai și contemplăm, nu doar să consumăm.

La fel simt și în fața televizorului. Parcă nu prea mai pot privi la Netflix ca altădată. Mă mai uit și acum, nu s-a petrecut chiar un miracol, dar parcă nu mai devorez serialele precum semințele ori chips-urile. Parcă pot să mai pun un oarecare punct bulimiei.

Uneori închid televizorul de tot și mă bucur de liniște. Deschid o carte și citesc, bătrînește, cîte un capitol, cu creionul în mînă și cu o foaie de hîrtie boțită alături. Apoi privesc pe fereastră la pomul care-și schimbă culorile neașteptat în timpul unei zile, la ciorile care se așază în el și la turlele ca de biserică ori de castel din zare. La cerul în sine care se lăfăie în rozuri.

Apoi îmi iau ghiozdanul în spinare și mai dau o tură primprejur. Știu că o să mă-ntîlnesc cu vreo doi căutători în gunoaie deja cunoscuți, dintre cei care stau mult și concentrat deasupra tomberonului, pentru că și asta e o muncă și se face riguros. Cu vecina mea, care-și plimbă același cățel de mulți ani, și amîndoi devin tot mai ofiliți, dar la fel de plini de suflet. Cu doamnele de la coaforul din colț, care, de cînd le știu, nu prea au clienți și stau la o țigară. Și, nu în ultimul rînd, cu autobuzul aproape gol care-și face rondul pe aici, dîndu-mi, ca întotdeauna, senzația că, dacă trece prin zonă, toate încă mai sînt la locurile lor.