Mai multe feluri de mulțumiri

Sînt într-un magazin (da, universul meu e destul de restrîns) și doi adolescenți stau în calea tuturor pe culoarul dintre două rafturi. Do-uă pălugi în formare, prea înalți pentru brațele alea subțiri, cu picioarele infinit de lungi, ca ale păianjenilor tineri, încălțați în adidași numărul 46.

Stau acolo și fîșîie în mîini niște crois-sante, nu știu exact care era problema cu ele, dar încurcă pe toată lumea. Mă apropii de ei cu coșul în mînă în speranța că poate mă observă și-mi fac puțin, dar puțin loc. Speranțe prăbușite. Cum naiba să mă observe dacă eu le vin pînă pe la genunchi, iar ei stau înfășurați absenți în folia aia transparentă, lucioasă și tremurătoare pe care o poartă prin lume millennialșii ca ei? „’Reați ai dracu’ de millennialși“, zic în capul meu, după ce mă strecor anevoie prin spatele lor, ștergînd cu burta conservele de bulion și apoi pe cele de zacuscă.

Habar n-am însă dacă generațiile astea mici sînt atît de diferite față de cum puteam fi noi la vîrsta lor. S-au făcut studii, s-a scris din cap și din picioare despre ei, au fost psihanalizați, antropo-socio-disecați. De aici, cîțiva au înțeles că ar fi vorba de o generație neîndoios inteligentă, trăitoare pe net, ceva mai plăpîndă însă în relațiile cu ceilalți și cu autoritatea. O generație care vrea și nu prea dă înapoi. Unii care se ofilesc după patru ore de muncă și nu mai au vîna răbdătoare la toate, a părinților și bunicilor lor. Independenți și dependenți, darnici și iubitori de sine, o generație care știe bine ce să ceară.

Altceva mă fascinează la adolescenții ăștia. Iar acel ceva e modul relaxat în care relaționează cu ceilalți. Dacă ai mai puțin de o sută de ani și te văd mai deschis, așa, te vor tutui cu foarte multă naturalețe și fără urmă de agresivitate. Or să-ți arate diverse aplicații pe telefoane, cu multă răbdare și la fel de multe explicații. Or să te ia de mînă ca să te bage în realitatea lor, cu o încredere uriașă. În același timp, pentru cei de modă veche o fi poate uluitor modul simplu, direct și scurt în care știu să mulțumească sau să-și arate în vreun fel recunoștința. Le faci un bine, o să ți se spună scurt „mersi“ sau „bine, mulțumesc“. Și gata. Și tu, personalitate orientală care se mișcă într-un protocol complicat de interacțiune socială, rămîi cu gura căscată. „Cum? Doar atît? Mersiii?“ Păi, doar atît. Doar nu te aștepți acum, sultane, ca toată lumea să se ploconească și să-ți mulțumească, așa cum faci tu, din inimă, din suflet, de mii de ori, încă o dată mulțumiri și să aveți o zi frumoasă, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc. Lucrurile sînt mai simple, țaca-paca, bum, mersi.

Generațiile mai vechi calcă încă prudent și fac piruete grațioase în relația cu ceilalți. De-aia o să vezi la mesele de familie îmbieri repetate să mai iei o dată și încă o dată din sarmale, deși ai spus o dată că ești sătul pînă peste cap. Dar trebuie să mai iei, hai, să mai încerci una, pentru că politețea gazdei se măsoară în insistența servirii. Nu pot să vă spun cît mă scoate asta din sărite la maică-mea, de pildă, ca să observ că și eu făceam exact la fel cu prietenii mei. Între timp m-am autoeducat și nu mai insist. Doar un pic. Și pretind pe ascunselea să mi se mulțumească la fel de insistent. Un simplu mersi ar fi de-a dreptul jignitor pentru deprinderile orientale pe care le-am supt cu laptele de mamă. Simt de asemenea cum devin dubioasă în ochii celorlalți atunci cînd mă întrec cu amabilitățile. Cînd sînt mult prea prevenitoare, prea drăguță, prea mulțumitoare. Îmi iau degrabă seama, dar dubioșenia e deja coaptă. Am comis-o. Iar am fost über-amabilă.

Pe cînd modul abrupt, extrem de editat și spartan al acestor adolescenți de a-și rezolva relația cu ceilalți pare a fi extraordinar de așezat pe vremurile astea. „E de acolo“, cum se zice. Din 2017. O să‑i mai studiez, o să învăț de la ei. Pentru că nu vreau în ruptul capului ca pe piatra mea de mormînt cineva să scrie: „Selma Iusuf – un om amabil“.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.