Mai avem vreo responsabilitate?
Ceauşescu a fost, pentru cei care au uitat, un nene care a ţinut sub papuc o naţiune. Pe cea română. Vreo două decenii şi ceva a avut-o, zice-se, la cheremul lui. Bătea din degete şi patrioţii vremii alergau ca nişte chelneri de ispravă să-i pună pe tavă ce-şi dorea. Şi Ceauşescu, zice-se, ducea ţara spre prăpastie. Iar oamenii se buluceau inconştienţi să se arunce în ea. Pînă a intervenit istoria şi Ceauşescu a zis pa.
Aşa se întîmplă mereu. Oamenii, buni sau răi, vin şi pleacă. Şi tu vei pleca. Dar, cît stai, ce faci? Fiindcă, ni se repetă la nesfîrşit, ne îndreptăm în continuare spre prăpastie. Prin urmare, dacă tot ne îndreptăm hotărîţi într-acolo şi sîntem conştienţi de asta, întreb: mai avem vreo responsabilitate?
Rezistenţa, în absenţa alternativei, este o iluzie. De acord. Nu toată lumea poate fi Havel, Mandela sau chinezul din piaţa Tienanmen. Să nu disperăm, însă! Nu este rău că nu toată lumea e născută să fie erou. Nu este rău nici faptul că, deşi avem o limbă comună, nu avem un limbaj comun şi, mai ales, o sensibilitate comună. După cum nu este rău nici că prostia nu poate fi eradicată. Există mulţi proşti, dar aşa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut. Întotdeauna anchiloza intelectuală a uriaşei mase de manevră furnizată de populaţie a fost şi va fi exploatată.
Problema majoră nu e existenţa lor – asemenea specimene vor prolifera întotdeauna la scară –, ci a celor care, reclamînd lipsa unui Havel, se consideră ori prea mici ca să înfrunte tăvălugul unui sistem impersonal, ori îşi amenajează scuturi protectoare, ce funcţionează ca nişte veritabile dispozitive de respingere a iniţiativei în spaţiul civic.
Faptul că aceşti cîrtitori refuză să ia atitudine e, hai să zicem, de trecut cu vederea. Ce irită, însă, e aşteptarea ca alţii să înfăptuiască, în locul lor, ceea ce doar ei ştiu că trebuie să se facă şi cîrcoteala continuă că foarte puţini se încumetă să lupte pentru nemulţumirile care-i macină pe ei. La fel de iritantă e concluzia lor dezabuzată că niciodată românii nu se vor lepăda de infirmităţile lor şi senzaţia enervantă că ei, cei ce reclamă tarele ereditare ale neamului, au fost scutiţi de acestea şi nu poartă vreo vină specială pentru prezenţa lor în spaţiul public. Dimpotrivă. Acasă, între prieteni, decretează zi de zi imperativul unei ere Meiji româneşti. Un salt în conştiinţa poporului de la Evul Mediu la principiile lui 1789. Şi se miră că nimeni nu face ceea ce ei ştiu că trebuie făcut. Dar, de fapt, nici asta nu-i surprinde prea mult. Îşi cunosc bine concetăţenii. Pînă la ultima fibră. Toţi, nişte laşi şi nişte struţi. Un popor născut cu complexul martiriului, căruia îi place să sufere. De aceea va pluti în derivă, de aceea aici nu se va naşte un Havel. Fiindcă l-ar putea elibera de acest complex. Şi atunci, el, poporul, cum şi-ar mai permite luxul suferinţei?
Uite-aşa o ţin langa la televizor, la serviciu, în autobuz şi între doi mici îngurgitaţi la iarbă verde.
În împărăţia verdictelor şi a reţetelor de redresare naţională, aceşti indivizi sînt la ei acasă. Nu numai că sînt convinşi de fiecare plăsmuire a minţii lor, dar se poartă ca şi cum simplul motiv că ei ştiu care-i problema cu România e o dovadă în sine a statutului lor de cetăţeni responsabili.
Iar dacă faţă de prezent sînt ceva mai timoraţi în a face ceva concret, au, în schimb, curajul să se revolte retroactiv împotriva celor care i-au călcat în picioare în trecut. Fiindcă Ceauşescu a murit, nu au nimic împotrivă să-l considere un tiran şi să dea cu el de pămînt. Fiindcă regimul comunist a apus, nu au nimic împotrivă să-l înfiereze. Şi, normal, nu e nimic rău în asta. Să-i pui la zid e un act de decenţă istorică.
Dar culmea e că aceiaşi curajoşi care se revoltă împotriva laşităţii unui popor ce n-a avut curajul să-i dea cu tifla cruntului tiran sînt aceiaşi care, astăzi, confruntaţi cu alt gen de abuzuri, au, excluzînd gargara, aceleaşi reacţii pe care le reproşau celor din vremurile comuniste. Iar asta e niţel dubios. Pasivitatea şi indolenţa sînt la fel de condamnabile, iar curajul nebunesc al celor care repetă ca pe-un refren plicticos că
şi condamnă numai ce e mort, ignorînd ce se petrece în prezent, are tot atîta consistenţă cît a luptătorilor dedicaţi cauzelor sociale de pe site-uri.
Şi atunci, aş întreba: dar tu de ce preferi să-ţi dai ochii scîrbit peste cap o viaţă-ntreagă, în aşteptarea lui Godot-salvatorul-drepturilor-tale, în loc să-ţi arunci privirea-n oglindă şi să descoperi că un pui modest de Havel zace adormit în tine şi trebuie doar să-l zgîndări oleacă?
Am citit undeva că circumstanţa dezvăluie caracterul. Că individul e un cetăţean model cîtă vreme viaţa îl fereşte de hotărîri dramatice. Şi că, atîta timp cît îşi va petrece viaţa înfipt în cochilia sa, din care nu va ieşi decît pe vreme frumoasă, puţine vor fi situaţiile ce-i vor periclita imaginea despre sine.
Dar, mai zicea acel cineva, se mai întîmplă uneori ca un element de neprevăzut să-l pună faţă în faţă cu adevăratul său caracter. Şi atunci înţelegi cum e. Un om sau o insectă zburătoare de greutate neglijabilă care fecundează scaieţi şi trandafiri ofiliţi. Sau poate nu înţelegi deloc.
Pentru că nu e nimic de înţeles.
Pentru că există atîtea teorii contradictorii şi atîţia specialişti care ştiu cum stă treaba încît îţi va fi întotdeauna foarte greu să ştii dacă gestul său, oricît de generos şi bine intenţionat ar fi, a meritat sau nu să îl faci.
Una peste alta, sîntem doar ce alegem să fim. Fiecare în parte şi, ca naţiune, că ne place sau nu, toţi împreună.
Foto: wikimedia commons