M-am săturat să fiu un om politicos în România

15 septembrie 2021   Societate

Am fost un copil exagerat de politicos, de cele mai multe ori mă invidiau părinții altor copii, „Nu mai fi obraznic! Uite, de ce Adina poate și tu nu?”, după care se uitau chiorîș la maică-mea și la taică-miu – cum or fi crescut-o p-asta mică în halul ăsta? Vorbeam mereu cu adulții doar cu dumneavoastră, salutam întotdeauna după ce apreciam care ar fi salutul potrivit: „Săru’ mîna” pentru doamnele în vîrstă (uneori și pentru bărbații în vîrstă, fiindcă așa mă învățaseră bunicii mei de la Cluj), „Bună ziua” sau „Bună seara”, în funcție de momentele zilei, „Bună” sau „Servus”, în funcție de locul în care mă aflam, București sau Cluj, în relație cu alți copii. Spuneam întotdeauna „Mulțumesc”, uneori chiar și la cel mai mic gest care ar fi impus un strop de gratitudine. Răspundeam automat „cu plăcere” la Mulțumesc-urile altora. Nu interveneam aproape niciodată într-o conversație de adulți, doar dacă mă întrebau ceva sau mi se cerea părerea. Nu întrerupeam pe nimeni. Tăceam atunci cînd trebuia să tac și de multe ori și atunci cînd n-ar fi trebuit să tac, în concepția de acum (însă parțial și de atunci) eram considerată un copil lipsit de tupeu.

Ceea ce s-a dovedit a fi un start prost în viață.

Am fost un copil atît de politicos încît, atunci cînd bunica Mirunei, o cucoană cam sclifosită, ne-a luat pe mine și pe Miruna de la balet și ne-a dus la ea acasă, îmbiindu-ne cu ceva foarte bun de mîncare, gătit de ea „special pentru noi”, iar acel ceva bun s-a dovedit a fi dovleac copt la cuptor cu zahăr, am mîncat tot din farfurie și, cînd am fost întrebată dacă vreau și supliment, o a doua felie, am răspuns „Da, mulțumesc!”. Chiar dacă mi s-a părut cel mai scîrbos lucru pe care l-am mîncat vreodată, nu mai mîncasem niciodată dovlec copt. Însă știam că, atunci cînd ești în vizită, nu trebuie să refuzi gazda, mai ales dacă spune că a pregătit ceva special pentru tine și că nu e frumos să lași resturi în farfurie, mai ales în timpuri de foamete cum erau anii ’80. Așa că am mîncat dovleac copt pînă cînd mi-a venit să vomit. Iar bunica Mirunei i-a spus mai tîrziu mamei mele, la telefon: „Dragă, neapărat să-i faci Adinei dovleac copt la cuptor, i-a plăcut atît de mult!”, iar eu n-am mai pus gura pe dovleac toată viața.

Privind retrospectiv, cred că au existat două motive pentru politețea mea „educată”. Primul a fost cei șapte ani de-acasă, cum se zicea pe atunci. Mi-era grozav de frică să nu mă fac de rîs sau să nu-i fac de rîs pe ai mei. Să nu fiu confundată cu „neamurile proaste”, cu copiii muncitorilor care invadaseră atunci marele oraș și se comportau ca la țară, mamele lor se certau la coadă „ca țațele”, iar tații vorbeau tare și își suflau mucii pe stradă. Sau cu copiii țiganilor de la noi din școală care înjurau și scuipau. Am priceput repede că politețea asta te separa cumva de gloată și îți dădea un aer inaccesibil, chiar și atunci cînd veneau în clasă băieții transpirați de la fotbal, iar cel care te plăcea îți zicea, în timp ce se ștergea cu bluza de trening pe față: „Vii cu mine după ore la un suc?”, iar tu răspundeai „Nu, mulțumesc!”. În al doilea rînd, peste „cei șapte ani de-acasă” s-au suprapus vacanțele petrecute la Cluj, unde lipsa de politețe era inacceptabilă, mai ales în regimul comunist, cînd oamenilor nu le mai rămăsese altceva decît să fie politicoși unii cu alții ca să le dea o iluzie a unei vieți normale. Eu nu mi-amintesc să fi auzit un „Băga-mi-aș pula!” în copilăria mea, mai ales la Cluj, la un moment dat am văzut cuvîntul respectiv scris pe un zid și l-am întrebat pe tata-mare ce înseamnă. În schimb, eram înconjurată de tot soiul de tanti, de vecine blajine care trebuiau salutate respectuos cu „Săru’ mîna” și întrebate vioi „Ce mai faceți?”, iar dacă te serveau cu o piersică, cu prăjitură „Greta Garbo“ sau chiar cu un pahar cu apă, ceea ce se întîmpla mai tot timpul, întindeai mîna și spuneai „Mulțumesc“, iar mai apoi mama-mare le ducea, la schimb, plăcinte cu varză sau haioș. La Cluj, politețea era un mod de viață, pînă și jocurile noastre, ale copiilor, din spatele blocului, erau politicoase, unii pierdeau, alții cîștigau, că așa era la jocuri, însă aveam grijă să nu-i jignim sau să-i supărăm pe ceilalți. Nu știu unde aș fi ajuns fără să învăț toate aceste lucruri – probabil într-un partid politic sau cu o funcție printr-o corporație. De cele mai multe ori, în România, politețea și bunul-simț sînt cele mai mari blocaje ale vieții de adult, cu ele mori de foame.

În mod paradoxal, am crescut în orașul cu cei mai nepoliticoși oameni din țară (cred că a existat și un studiu pe tema asta, chiar pe plan internațional). Mi-am dat seama de toată mitocănia care există aici abia după 1990, de faptul că oamenii nu-ți răspund la salut, că nu-ți mulțumesc pentru nimic, că dau din coate oriunde, la poștă sau în tramvai, ca să se descurce, să ajungă în față. Că la stopuri ești claxonat chiar din prima secundă de cînd s-a schimbat pe verde, să-ți miști naibii mașina, că poți fi agresat în trafic, în primul rînd ca pieton, drepturile pietonului nu există. Și multe altele pe care le știu cei care trăiesc în București. Sincer, mi se pare un oraș cu oameni disperați, uneori mi-e milă de ei, nu e vina lor. Însă am reușit să rămîn un om politicos, ca mulți alții care s-au născut aici și și-au propus ca prin politețe să se separe de „gloată”, să nu fie confundați cu neamurile proaste. Sînt convinsă că sînt mulți ca mine, însă în general oamenii ăștia cu bun-simț nu sînt prea vizibili. Salut în continuare, începînd de la copii și sfîrșind cu doamnele în vîrstă, spun „Mulțumesc” pentru orice, chiar dacă mi se răspunde uneori cu cîte o privire încruntată și fără „Cu plăcere”, încerc să nu deranjez pe nimeni, cu muzica, cu bormașina, încerc să mă strecor prin oraș ca o prezență discretă. Nu atrag atenția asupra mea la evenimente, nu vorbesc neîntrebată, nu țin lungi discursuri din public. Nu vreau să mă bag în seamă aiurea. Nu întrerup oamenii într-o conversație, îmi place să ascult, chiar dacă de cele mai multe ori nu sînt ascultată, de aceea de multe ori chiar și străinii se simt bine în prezența mea, sînt trucuri simple – te interesezi de celălalt, îi cauți privirea, nu o freci aiurea pe telefon cînd omul îți vorbește, dacă ești cu cineva la o masă nu te uiți aiurea pe pereți, ești atent la omul ăla, doar de-aia te-ai întîlnit cu el. Însă vreau să vă mărturisesc că de multe ori simt că m-am săturat de politețea asta a mea „educată”, exersată îndelung. Sau, pur și simplu, am obosit. De multe ori, îmi vine să țip, să urlu și să înjur pe stradă, la supermarket sau în trafic, să dau la gioale celor care se bagă nonșalant în față la coadă, să iau o bîtă de baseball și să sparg parbrizul celui care a parcat ca un nesimțit. De foarte multe ori, în conversații cu diferiți oameni, gîndesc: „Taci dracului din gură, că vorbești de juma’ de oră și nu spui nimic! Taci, că nu mă interesează ce spui și nu mai suport!”, „Ia mai du-te în mă-ta, că nu te cred! Vorbești numai prostii!”, de foarte multe ori aș vrea să fiu oriunde în altă parte, să mă teleportez, să dispar. De foarte multe ori, aș vrea pur și simplu să întorc spatele, să-mi închid telefonul, să nu mai fiu obligată să mulțumesc pentru lucruri banale și insignifiante. Am cunoscut în viață mulți indivizi toxici, de fapt niște jigodii, cu toți sînt în niște relații oarecum OK datorită politeții mele. Oare merită? Politețea nu este, în fond, tot o convenție socială?

Cel mai bine mă simt atunci cînd zbor cu avionul într-o țară din Vest și după ce compatrioții mei își scot centurile și se ridică în picioare exact cînd avionul pune roțile pe pistă, se înghesuie vociferînd la bagaje, se înghesuie la verificarea pașapoartelor, încep să se risipească prin aeroport care încotro, limba română nu se mai aude, se amestecă cu alte limbi. Iar eu merg agale trăgînd troller-ul după mine și intru în lumea aia plină de politețe și de zîmbete, ca Alice în Țara Minunilor. Mulți spun că politețea occidentală e artificială și uneori stupidă, însă e pufos și mi-e bine.

Mai multe