Luxemburg: ţară mică, dileme mari
Coordonatele demografico-economice ale micului stat Luxemburg (denumit oficial Marele Ducat al Luxemburgului) se prezintă astfel: o populaţie ceva mai mică decît un sfert din Bucureşti, cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, cel mai mare număr de maşini/locuitor (la concurenţă cu Principatul Monaco). În rest, un amestec (inclusiv lingvistic) între Franţa şi Germania, în ce au ele mai bun: savoir vivre galic-ordine teutonă, bucătărie franţuzească-instituţii nemţeşti. Ce ar putea să nu meargă ca uns într-un asemenea loc? Aici intervine una dintre constantele naturii umane: atunci cînd nu ai cine ştie ce probleme şi nici motive serioase pentru ele, e musai, din pămînt, din iarbă verde, să ţi le creezi. Măcar din cînd în cînd.
Multilingvismul: necaz sau avantaj?
Un elev din ducat începe şcoala primară cu luxemburgheza (un dialect german împănat cu mii de cuvinte franţuzeşti), continuă cu germana standard, apoi, în gimnaziu, trece la franceză. La sfîrşitul studiilor gimnaziale trebuie, pentru promovare, să-şi dovedească fluenţa în toate cele trei limbi oficiale. Doar în Luxemburg, probabil, poţi să întîlneşti prieteni care dialoghează unul în franceză, celălalt în germană (cum îi vine fiecăruia la îndemînă, pe moment) şi comunică perfect, sau, în aceeaşi localitate, plăcuţe indicatoare către Mairie şi Kirche. Problema este că, dintre cei aproape 500.000 de locuitori, cam 40% sînt de origine străină. De exemplu, peste 50.000 sînt portughezi, din primul val de muncitori migranţi plecaţi din statul lusitan în anii ’60. (În Luxemburg găseşti numeroase locuri în care te întrebi dacă n-ai nimerit, din greşeală, la Lisabona.) Să spunem că, pentru o integrare satisfăcătoare, e firesc să înveţi şi să-ţi dai examenele de promovare în limba ţării-gazdă. Dar ce te faci cînd e vorba de trei? Nu e cazul – se întreabă uneori locuitorii micului ducat – să ne hotărîm? Sau măcar să alegem două din trei? Pînă acum, răspunsul la controversele pe această temă este cuprins în deviza oficială a Luxemburgului: „Vrem să rămînem ceea ce sîntem“. Mergem mai departe cu trei. Deşi, avînd în vedere restaurantele şi pub-urile unde televizorul este comutat la televiziunea lusitană sau se aud armoniile languroase ale fado-ului, magazinele cu produse alimentare specific portugheze, pentru o mîncare ca la mama acasă, conversaţiile de pe stradă şi numele din cartea de telefon, există trei limbi oficiale şi o a patra, neoficială, sosită în ultimele decenii din Peninsula Iberică. „La început mă întrebau părinţii dacă nu mă în-torc acasă“ – spune Maria, din oraşul Larochette, venită în Luxemburg acum nu mai puţin de 40 de ani. „Dar aici e mica Portugalie. Aici m-am căsătorit cu un portughez, avem o fiică, şi ea căsătorită cu un portughez, întîlnit în Luxemburg, şi un nepot cu nume portughez care a auzit acasă limba noastră. Nici la Lisabona n-am fi putut să fim mai portughezi decît aici.“ Comunitatea lusitană din ducat arată, probabil, ce va deveni cea românească din Italia, peste încă un deceniu-două.
Eutanasia schimbă monarhia
În micul ducat se manifestă frecvent tensiunea între o solidă tradiţie catolică şi cele mai modernist-controversate tendinţe în materie de morală publică. După Olanda şi Belgia, Luxemburgul este a treia ţară europeană care a legalizat eutanasia pentru ultima fază a bolilor incurabile. (Deşi, în cazul celor trei ţări, în ciuda a ceea ce se crede, „legalizare“ nu e tocmai cuvîntul potrivit. Condiţiile sînt atît de stricte şi de multe şi presiunea asupra medicilor atît de mare, încît, deşi în teorie e posibil, practic, un doctor trebuie să aibă nervi de oţel şi un curaj nebun ca să îndeplinească, la cererea pacientului, un asemenea act.) Fapt este că legea eutanasiei a declanşat acum doi ani o criză politică fără precedent în ducat: monarhul luxemburghez, marele duce Henri, catolic practicant, a folosit tradiţionalul drept de veto ducal pentru a bloca legea aprobată de parlament. Nu se mai întîmplase de pe la începutul secolului trecut ca suveranul să se afle în dezacord total cu legislativul propriei ţări, într-un stat care face tot posibilul să evite conflictele publice. Atunci, parlamentul o contraatacat: a revenit cu un act legislativ prin care a abolit vechiul dreptul de veto monarhic. Marea furtună din paharul cu apă luxemburghez s-a liniştit: parlamentul s-a asigurat că nu va mai fi stingherit în nici un fel pe viitor, iar ducele, deşi şi-a văzut puterea pusă la încercare şi ştirbită într-o manieră fără precedent, n-a mai fost nevoit să accepte o lege împotriva conştiinţei lui. Influenţa monarhică a fost schimbată în Luxemburg, pentru totdeauna.
Astfel, avem un stat în care eutanasia este legalizată, dar transportul public ia o pauză completă duminica, ziua sfîntă.
Între europenitate şi pro-americanism
Este uluitor, cînd călătoreşti prin Luxemburg, să observi diversitatea (reală, nu artificial construită) a unei ţări atît de mici. În primul rînd, este ca şi cînd ai vedea Franţa, Germania şi Belgia, în miniatură. Apoi, micul ducat este împărţit, neoficial, în cinci regiuni, fiecare cu caracteristicile ei, uşor detectabile la faţa locului. Nordul – zona Munţilor Ardeni – este prelungirea geografic-culturală a Valoniei belgiene; la graniţa cu Germania se află Müllerthal – „mica Elveţie luxemburgheză“, La Moselle aminteşte – prin tradiţii, bucătărie şi cultura vinului – de Franţa, „Pămînturile Roşii“ din sud reprezintă regiunea industrial-minieră, iar oraşul Luxemburg şi împrejurimile sînt zona eclectică, cosmopolită a ducatului.
„Inima Europei“ – îşi spun cu mîndrie luxemburghezii. Luxemburgul se află printre ţările fondatoare ale Comunităţii Europene şi tot aici, în localitatea Schengen, la graniţa comună franco-germano-luxemburgheză, s-a semnat acordul de înfiinţare a spaţiului cu acelaşi nume. „După cum vedeţi – glumea un luxemburghez – spaţiul Schengen şi Comunitatea Europeană sînt creaţiile a trei mari puteri: Franţa, Germania şi Luxemburg.“ Rar găseşti o instituţie paneuropeană sau internaţională la originea căreia să nu se afle şi ducatul luxemburghez.
Lucru mai puţin obişnuit în Europa vestică – luxemburghezii reuşesc să fie europeni şi, în acelaşi timp, ardent pro-americani, fapt care are o explicaţie istorică. Deşi vorbitori de germană şi franceză, ei au încercat mereu, în condiţii dificile, să-şi păstreze independenţa faţă de marile ţări vecine şi să arate că sînt „altceva“, recunoscînd, în acelaşi timp, ceea ce îi leagă cultural de Franţa şi Germania. Cînd Germania nazistă a invadat şi a anexat micul ducat, în 1940, considerîndu-l parte a propriului teritoriu, faptul a fost resimţit ca o traumă naţională. Mulţi se laudă, post-factum, cu rezistenţa în faţa ocupaţiei germane sau îi exagerează dimensiunile: luxemburghezii însă, pe cît le-a stat în puteri, au încercat să reziste. Tocmai ei, vorbitorii de germană, au dat o lecţie de demnitate în faţa ocupaţiei germane. Au format un guvern în exil la Londra, au participat, prin voluntari şi refugiaţi, la debarcarea în Normandia. Întîmplarea a făcut ca, după crîncenele bătălii din Ardeni, ţara să fie eliberată de trupele americane. Luxemburghezii le păstrează amintirea pretutindeni, prin monumente, muzee, cimitire-memorial. În Luxemburg a fost înmormîntat la cererea lui generalul George S. Patton, eliberatorul Ardenilor – „printre soldaţii mei“. Oraşul Ettelbruck îi păstrează memoria printr-un muzeu special; de altfel, Ettelbruck mai este cunoscut şi ca „Pattontown“. Locuitorii ducatului ştiu să fie recunoscători.
Fapte diverse
O aşezare cu trei-patru case are, în Luxemburg, statut de localitate; un oraş cu 5000-7000 de locuitori este considerat deja de mari dimensiuni. Şoferul de autobuz întrebat de un călător străin cum se poate ajunge în centrul Beaufort-ului a izbucnit în rîs: „E prea mic să aibă centru. La noi, tot oraşul este centru!“.
În trenurile şi autobuzele luxemburgheze, cu excepţia capitalei, vezi doar o mînă de oameni, de obicei străini. Nu neapărat din cauza populaţiei reduse, ci a numărului mare de maşini pe cap de locuitor. De multe ori, cînd vrei să plăteşti, şoferul îţi face semn să laşi banii şi să ocupi un loc, pesemne prea bucuros să aibă un călător în plus în autobuzul aproape gol, ca să mai accepte plata.
Specific Luxemburgului este şi numărul mare de castele. Nobilimea din toate ţările şi regiunile învecinate, plus cea autohtonă, şi-a făcut, de-a lungul secolelor, reşedinţe în ducat, nemaivorbind de faptul că Luxemburgul a fost disputat, încorporat, stăpînit de mai toate ţările importante din Vestul Europei. Astfel că rar întîlneşti o localitate, fie şi un sătuc de dimensiuni ducale, care să nu se laude cu castelul sau ruinele de castel proprii. Astfel – cum glumea un alt luxemburghez – „Franţa şi Germania ar face mai bine să nu se mai mîndrească atît. Şi la numărul de castele pe cap de locuitor i-am întrecut!“. Luxemburghezii nu ezită niciodată să amintească, inclusiv autoironic, că sînt unici. Pe bună dreptate: „rămînem ceea ce sîntem“.
Foto: wikimedia