Lumi "imposibile"

28 martie 2012   Societate

- în filme -

La Festivalul One World de anul acesta (13-18 martie 2012), am reuşit să văd puţine filme. Şi aşa a fost, însă, o experienţă inedită: ca şi anul trecut, documentarele m-au făcut să descopăr locuri şi oameni din lumea largă despre care nici cu gîndul nu gîndeam… Şi să ies, încă o dată, din confortabilele, dar şi sufocantele clişee hollywoodiene. Mă voi referi la două dintre ele, din registre diferite.

Nemaipomenita călătorie a dlui Trˇíska în Rusia, în regia lui Filip Remunda (Cehia, 2011), este unul dintre ele. O posibilă variantă de documentar observaţional, dar implicat – dacă ne putem permite alăturarea celor doi termeni –, care urmăreşte o călătorie în „Rusia profundă“, de la Moscova pînă în Cita, Siberia. Totul prin ochii lui Jaroslav Trˇíska, un profesor din Cehia. Acesta, cel puţin aparent, porneşte pe urmele bunicului său, care a petrecut anii Primului Război Mondial şi cei ai Războiului Civil în Rusia.

Spun aparent, pentru că, de fapt, filmul e interesat de ce s-a schimbat/ce s-a păstrat din mentalităţile sovietice în Rusia de azi. Dl Trˇíska, în vîrstă de 70 şi de ani, cu aparenţa lui comic-naivă (îmbrăcat în trening şi purtînd pe cap o caraghioasă cască dotată cu o cameră, ceea ce face din el un soi de soldat-extraterestru), şi înarmat cu bagajul patriotic şi nostalgic al regăsirii bunicului, e un bun interogator. E un fel de lup în blană de oaie, care are look-ul necesar pentru a pune întrebări dificile într-o lume complicată, înfricoşată şi înfricoşătoare.

Întrebări de genul „De ce sînt împuşcaţi jurnalişti în Rusia?“, întrebări despre Putin şi felul în care e perceput de oameni, despre democraţie şi despre cît de mulţumiţi sînt cei întîlniţi în oraşele din itinerar. Răspunsurile acestora, de la stripteuze şi gospodine pînă la cîntăreaţa de operă şi la un soi de manager industrial, sînt evazive şi învăluit laudative, scăldînd-o într-un limbaj de lemn sau absurd, din care să nu poţi trage nici o concluzie, în cele din urmă. Oamenii se tem să vorbească. Pînă şi dansatoarele întrebate într-un bar amenajat într-o toaletă, în care consumatorii stau pe wc-uri, vorbesc ca-n manualele de economie politică socialistă, de pe vremuri. Cînd managerul dintr-un oraş în care fruntaşii în muncă au o alee întreagă cu portretele lor începe să-şi expună, timid, nemulţumirile, nevasta sa le spune realizatorilor filmului că soţul ei nu ştie despre ce vorbeşte…

Nici în Cuba lucrurile nu sînt mai roze. În filmul Patria sau moartea, al regizorului Vitali Mansky (Rusia, 2011), oamenii dintr-unul din ultimele bastioane declarat comuniste vorbesc, tot voalat, despre ce se întîmplă acolo, din punct de vedere politic. La un moment dat, una dintre interlocutoare, o doamnă în vîrstă, spune – parafrazez şi simplific – că a trăit toată viaţa în infern. După care, mai în glumă, se corectează. Ceilalţi interlocutori vorbesc cît de cît deschis despre necazurile materiale, fără speranţă, cu care se confruntă. Discută într-un mod radical, dur: una dintre mame spune că vrea să le ofere o viaţă mai bună fiicelor sale pentru că nu îşi doreşte ca acestea să ajungă pe piaţa prostituţiei. Problemele se pun în termeni tranşanţi, de viaţă şi de moarte.

De altfel, imaginile de oraş, care fac trecerile dintre cadre, sînt apocaliptice: e zugrăvită o lume în prăbuşire. O lume a sărăciei raţionalizate. Pe care doar străinii veniţi în vizită o percep altfel: ca pe una a dansului, muzicii, distracţiei.

Univers conturat din povestirile profesorului de dans, şi cizmar în acelaşi timp – şi care a refuzat (pentru familie) oferta unei cliente occidentale care s-a îndrăgostit de el şi a vrut să-l ia cu ea.

Am dat numai două exemple de filme prezentate la One World: pentru că poveştile prezentate în ele m-au „furat“. Îmi aduc aminte că, după vizionarea documentarului despre Cuba, cineva din sală a întrebat: „Dar care-i rostul acestui festival? Nu trebuie să facem ceva, cînd vedem că, în multe locuri din lume, se întîmplă lucruri atît de îngrozitoare?“.

Întrebarea, era, desigur, naivă. Dar primul răspuns care ne vine în minte e unul evident: „Şi privitul contează, e un prim pas…“

Mai multe