Lumea cu geamantane

Voi nu ştiu dacă aţi văzut, dar eu da: lumea pe stradă cu geamantane. Număr zilnic patru-cinci oameni ce-şi iau lumea în cap şi şi-o pun în geamantan. Unde s-or duce? Sînt ca-n Topîrceanu? 

„Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămînile trec.
Ramîi sănătoasă, cucoană, 
Că-mi iau geamantanul şi plec! 

Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum, 
Ce demon mă pune-n mişcare, 
Ce taină mă-ndeamnă la drum.“ 

Apropo, eu spun că genială mi se pare această a doua strofă. Aduce un absolut de mă omoară, limanul, taină, Dumnezeule, nepreţuite, vorba reclamei cu cardul.

Rămăsesem la oamenii cu bagaj la mînă. E o vînzoleală ce-mi dă fior. Cînd văd omul cu geamantanul, ştiu că e despărţire şi conflict, unde se va deschide iar geamantanul, unde se va odihni peste noapte călătorul? Unde? Unde? Ce se va întîmpla? Privesc oamenii, le fac poveştile. Mulţi sînt trişti, puţini bucuroşi şi cei mai mulţi nu vorbesc la telefon, merg cu metroul, sînt tineri. Asta înseamnă că poate nu e despărţire, ci o nouă unire. O nouă pereche. Şi drumul cel lung la început costă cît sfînta cartelă de metrou. Poate este întoarcere acasă, decît bou la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş. Nu ştiu, i-aş întreba! Aş face un blog numai despre asta! Aşa cum neastîmpărul maşinilor pe stradă de dimineaţa-noaptea-seară mă îmbolnăveşte. Unde merg oamenii ăştia? Unde o ard cu maşinile lor? Ce-i nemulţumeşte? Nu pot să cred că un popor de inşi ce-o ard cu maşina şi cu geamantanele pot să însemne fericire. Şi dacă aşa o fi?