Lumea „cealaltă”

La un moment dat, oamenii din jurul meu au început să se-mpuțineze. Unii dintre ei au plecat pe lumea „cealaltă”. Nu, nu vă gîndiți la ce-i mai rău: unii dintre ei au emigrat.

Dar și să pleci în Occident, chiar în anii ’70, era ca și cum ai trece pe lumea cealaltă. Nu te mai puteai întoarce și era complicat ca membrii familiei sau prietenii să te poată vizita acolo unde te stabileai. Cam singura cale de comunicare erau scrisorile. Iar ele erau deschise și citite. Și, odată plecați, apropiații trecuți dincolo îți puteau trimite pachete. Care erau un fel de semne de pe Tărîmul Fagăduinței, aproape paradiziace.

Propaganda comunistă ne învăța numai aiureli despre „lumea de dincolo”. Ni se spunea, cu varii ocazii, că acolo „nu umblă cîinii cu covrigi în coadă”, să nu cumva să credem așa ceva. Țin minte că, atunci cînd eram mică, îmi și imaginam niște potăi cu mai mulți covrigi în formă de 8 în coadă, suprapuși, cum se mișcă așa liberi printr-un no man’s land. De asemenea, se mai spunea, pe la televizor și nu numai, că în țările din Occident, dacă i se face rău cuiva și pică pe jos, nimeni nu-l ridică și toți trec pe lîngă el nepăsători. Așa e societatea occidentală. Chiar îmi imaginam scene de genul celor pe care le-am văzut mai tîrziu în filmele cu zombi, cu cadavre abandonate pe trotuare.

Avusesem chiar și eu o scurtă incursiune în lumea „de dincolo”: plecasem cu toată familia, cînd eram foate mică, 2-3 ani să fi avut, în fosta Iugoslavie, de unde provenea tatăl meu și unde aveam rude. Țin minte pînă-n ziua de azi drumul cu trenul în noapte, în patul de sus din cușetă. Îmi aduc aminte cînd mama m-a trezit ca să văd Porțile de Fier. Eu habar n-aveam la ce să mă aștept, am văzut niște luminițe în noapte. Ira apoi, de la sîrbi, îmi aduc aminte doar de piața cu porumbei de sub geamul nostru din centrul Novisadului, de gustul siropului de zmeură pe care l-am luat cît am fost bolnavă și de faptul că oamenii, acolo, vorbeau, cum spuneau eu pe vremea aia, „greșit”. Evident, altă limbă, una pe care n-o înțelegeam. Mi-l mai amintesc pe puiul Calimero, cu care am păstrat, mult timp, un prosop.

Încet-încet, diverse persoane din jurul nostru au început să dispară. Să plece, cum spuneam, pe „lumea cealaltă”. Prima cred că a fost nașa mea Zizi, trebuie să fi avut vreo patru ani pe atunci. A fost ca-n This is the house that Jack Built: Zizi a plecat după iubitul ei, Mircea, care plecase după mama lui. Cert e că a fost prima absență a cuiva apropiat. Odată cu ea a venit și partea plăcută: cărțile poștale. Zizi emigrase în Austria, la Klagenfurt, unde avea o mătușă. De acolo putea ajunge la Mircea, care era în Franța. Primele cărți poștale erau cu o serie de arici antropomorfizați, care erau surprinși în diverse ipostaze, cu familia lor cu tot. Erau tot idilici, în stil Disney. După ei au urmat niște șoareci în ipostaze similare, ușor mai caricaturali. Și apoi colecția Sarah Kay, fetița cu pălăriuță și codițe stil country, pentru care făcusem o pasiune.

Încet-încet, au venit și primele pachete: ciocolata Toblerone, ursuleții Haribo, gumele de mestecat Spearmint și Peppermint. Deodată, lumea de dincolo cu cîini fără covrigi în coadă și oameni căzuți și uitați în plină stradă s-a conturat mai clar, precum Pămîntul Făgăduinței. Da, veți zice, ce ușor eram de cumpărat. Și constat că eram. Dulciurile n-au fost totul: la un moment dat, pe la vreo 5 ani ai mei, a venit o păpușă: cu codițe roșcate împletite, rochie în dungi verde, cu alb, pistrui. Pippi Langstrumpf, personajul lui Astrid Lindgren, pe care astăzi mai toți copiii ar recunoaște-o drept familiara Pippi Șosețica, a venit la mine, în plastic și burete, via Poșta Română comunistă. A venit întreagă, dar după ce a fost sfîrtecată și disecată. Exagerez, evident, voit, acum: ideea e că pachetul cu păpușa a întîrziat mai mult decît celelalte, pentru că au căutat-o pe toate părțile, inclusiv înăuntru. Pippi era diferită de păpușile „Arădeanca“ din dotare, cu care eram obișnuită: nu arăta ca o prințesă frumoasă, dar împăiată, care abia putea să-și dea ochii peste cap și să-și miște mîinile și picioarele. Nu stătea demnă ca o regină de gheață mereu în picioare, scrutînd depărtările albastre. Nu. Ci avea membrele flexibile și era umplută cu vată, doar capul îl avea tare.

Cert e că păpușa asta a devenit cea mai bună prietenă a mea. A înlocuit-o pe Cari Maca, rața imaginară. Avea ceva uman și hîtru în privirea ei de plastic. A ocupat mereu un loc de cinste, alături de ursul Gălbioru, un urs neobișnuit de mare pentru vremurile de atunci, care a supraviețuit pînă azi. Și a rămas indiciul că există viață, chiar o viață bună, și pe „lumea cealaltă”.

După ea, au început să sosească și alte indicii. Treptat, și alți membri ai familiei și prieteni s-au hotărît să treacă „dincolo”. Mai ales că în România ceaușistă lucrurile deveneau tot mai neplăcute, spre insuportabile. Despre ei, în articolele viitoare.