Luaţi cu pîine
Textul ăsta se naşte dintr-un vag amuzament. Citeam deunăzi pe undeva că un chef (şef d-ăla în franceză – bucătar, adicătelea) era absolut şocat şi dădea ochii peste cap că lumea e needucată şi mănîncă literalmente sushi cu pîine şi – oroarea ororilor – înmoaie maki-ul în supă! Acuma, pot să înţeleg într-o oarecare măsură exasperarea unui creator care îşi vede opera consumată necorespunzător, însă tonul domnului chef mi-a părut mai degrabă condescendent şi extrem de snob.
Întotdeauna cînd sînt martor al unor asemenea exasperări într-o ţară în care pînă acum douăzeci şi ceva de ani se punea în mîncare doar pătrunjel şi leuştean, îmi vine să zic, răbdare, domnule chef, lumea învaţă, va învăţa, nu-i un capăt de ţară că a ajuns să îţi moaie maki-ul în supă, bine măcar că a ajuns să-l mănînce. Maki-ul, sushi-ul, chicken korma-ul, piri-piri-ul. Ai puţintică răbdare, n-am fost Imperiu Britanic.
Spuneam că pot să înţeleg, la o adică, supărarea unui bucătar care se chinuie din răsputeri să pună pe masă o mîncare la care a muncit cu adevărat, în care a pus imaginaţie, inventivitate, ingrediente de primă clasă şi care vede apoi clientul nepăsător, răscolind fără emoţie prin creaţia lui, în care întinge – oroare – şi pîine. Pot să înţeleg că sînt puţine restaurante de clasă în România, în noianul celor cu pretenţii neacoperite de ofertă. Pot să înţeleg, pentru că şi eu sînt o bucătăreasă care probabil că şi-a ratat cariera şi mă străduiesc cu greu să nu-i asasinez pe cei pe care-i mai hrănesc cu întrebări: „A fost bun?“ „Ţi-a plăcut?“ „Nu era prea iute?“ – întrebări menite să-mi ridice laude şi un piedestal de granit lucios. Dar e cu totul şi cu totul altceva să găteşti într-un local public. Unde vine lume felurită. Unde n-o să cadă toţi în extaz în faţa farfuriei cu mîncare. Unde vin unii iniţiaţi, alţii invitaţi, iar alţii pică acolo din întîmplare.
Ce tabuuri spargi dacă mănînci sushi cu pîine? Serios. Ce rînduieli încalci dacă pui sos de roşii pe pizza? Uneori pun muuult sos de roşii picant pe pizza, cu riscul ca lumea iniţiată să mă ia drept vreo ghiolbană, cum se zice. Mănînc civilizat, nu plescăi, nu sorb supa, ţin coatele aproape de trup la masă, dar pun sos de roşii pe pizza. Ce reguli încalci dacă ceri friptura de vită bine rumenită şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, la restaurant? Regula chef-ului care zice că strică orzul pe gîşte? Foarte bine, să-l strice. Gîsca va mînca cu poftă, asta e important. Dar dacă la peşte bei un vin roşu, vîrtos? Eşti un ţăran care calcă gros în echilibrările fine şi rînduielile farfuriei civilizate?
Mă uit des şi într-o oarecare uitare de sine la show-urile culinare. Pe Paprika, dar şi la Travel, unde mai apare grăsanul ăla de Andrew Zimmern cu mîncărurile lui ciudate. Mîncăruri ciudate pentru cultura unui occidental, desigur. Mie una nu mi se pare nimic spectaculos în a mînca un cap de oaie fiert, aşa cum filipinezii or fi bine-mersi cu ouăle alea clocite, jumate gălbenuş, jumate fetus de raţă. Dacă în cazul mîncărurilor pe care nu le cunosc n-am ce comenta şi înghit informaţia ca atare, l-am prins la un moment dat de Zimmern păcălit cu nonşalanţă de o bucătăreasă. Era pe undeva într-unul dintre oraşele postindustriale americane, prin rust belt, prin centura de rugină, cum i se zice, acolo unde sînt populaţii masive de est-europeni. Şi mănîncă omul meu, la o poloneză, o ciorbă ţeapănă de pui, cu toate legumele, aşa cum ştim cu toţii a face prin părţile astea. O mănîncă precum o chestiune teribil de exotică – de înţeles, n-o mai fi gustat omul niciodată –, laudă multitudinea de legume şi gustul plin. Găseşte la un moment dat în zeamă o bucată de pui, cu pene pe ea. Exotismul e la maxim. „Aşa se face?“ o întreabă pe bucătăreasă. Nici eu n-aş fi recunoscut, în locul ei, că am fost neglijentă şi am lăsat penaj în ciorbă. „Desigur“, răspunde aia cu aplomb. Omul înghite conştiincios penele. Iac-aşa se nasc reţetele. Şi regulile fine, de împrăştiat prin lume.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.