LMA pt limba romana!

2 septembrie 2020   Societate

„Hey, cf?” „Bn... tu?” „Nimik. Ast sa inceapa sc... J” „Teai intors in buc?” „Pai, nici nam fost plecata... lol. Unde sa pleci pe pandemie?” „J)))” „Ziceai ca mergi la VV”, „Ah, nam mai fost ca m-am certat cu iubi.” „Kum asa?!! Vrei sa ne vedem sa vb?” „Nuu, ca neam impacat... dar se poarta strange in ultima vreme...” „Dc?” „Cre ca are probl cu ai lui... maicasa e super cringe... forget it!” „L” „Tu cmf? Nu team mai vazut pe mess...” „Nu prea mai intru pe mess, mai mult pe insta... n-ai vazut pozele de la party de ziua mea?” „Daa... Big Like!” „A fost super... pakat ca nai venit!” „LMA! Sry, nam avut kum... tb sa merg la bunicamea in ziua aia... boring.” „La tzara?! Bleah!” „Yup, nai unde sa faci un dush acolo... de kk!” „La sc o sa mergem tot online... sti ceva?” „Nu shtiu inca nimik... nu a scris diriga.” „Dak mergem, mergem cu maska, nu?” „Mai bn stam tot acasa...” „Daa, dar ma plicti acasa... mai bn la sc!” „Tb sa plec, vb! „Da, vb. Bye!”

Așa poate să arate o convesație standard (în scris) între două fete „normale” de 16 ani, să zicem. Nu cred că am exagerat prea tare, de multe ori trag cu ochiul la ce-și scriu puștanii în metrou sau în tren ca să observ ce se mai întîmplă cu limba română (apropo, astăzi, 31 august, e ziua ei... LMA!, ca să fiu în ton cu fetele). Însă nu trebuie să fii neapărat indiscret ca să-ți dai seama că biata noastră limbă trece printr-o perioadă dificilă. Ca și limba engleză și probabil ca toate limbile din lume. Tendința nu e doar cea de prescurtare, ci și de codificare, limba nu mai e doar o unealtă de comunicare, devine așadar un cod. Dacă știi să-l folosești, aparții unei generații, nu te faci de rușine, nu ești cringe  (un cuvînt pe care l-am învățat de curînd atunci cînd am aflat că generația mea e cringe, o generație de boșorogi care o freacă pe Facebook, în timp ce lumea bună și tînără s-a mutat de multă vreme pe TikTok și pe Instagram). De ce totuși un cod? De lene și pentru a ține pasul cu o comunicare instantanee cît mai rapidă. Comunicarea în sine contează, limba nu. Există o nepăsare totală față de tot ce înseamnă reguli de folosire a limbii (ca să nu zic lipsă de respect). Gramatica e fost anulată, nu mai contează cum se scrie, important e să se scrie, să se livreze informația. Folosirea virgulei e un detaliu de mare finețe, diacriticele sînt un moft, cratima e inutilă.

Așadar, nu se întîmplă doar cu limba română. Prima oară cînd m-am afundat în aceste hățișuri ale prescurtărilor și cuvintelor „inventate” a fost cînd am început să joc jocuri online și trebuia să comunic pe chat în engleză cu ceilalți jucători. Exista o explicație – trebuia să joci și să comunici în același timp, comunicarea era doar o extensie a jocului. Știam engleză cît de cît din școală, o engleză british, „curată”, politicoasă – would you like a cup of tea? În primele luni, nu înțelegeam nimic din ce se discuta pe chat. Și nu era vorba doar despre banalul als pls (age, location, sex, please). Căutam pe net ce înseamnă brb (be right back), afk (away from keyboard), ppl (people), precum și termeni specifici precum combo, aggro sau AoE. După ce îl citisem pe Patapievici cu dicționarul în adolescență, acum jucam jocuri cu dicționarul. Înțelegeam că sînt părtașă la un fenomen global care n-o să dispară peste noapte, limba n-o să mai revină niciodată pe făgașul ei de dinainte. În mai puțin de o jumătate de an, jonglam cu tot acest slang, în timp ce omoram mobi (monștri) într-o veselie. Era ca și cum aș fi învățat o nouă limbă.

La o terasă, la masa de alături sînt doi băieți de 20-25 de ani care s-au întîlnit la o bere, genul băieți cuminți și deștepți, pot pune pariu că amîndoi au fost cam tocilari în liceu și/sau olimpici pe ici, pe colo. Trag cu urechea la ce vorbesc, sînt curioasă nu doar ce vorbesc și cum își vorbesc. Discută la început despre cărțile și lumile fantasy, despre comunități imaginare, pentru ca imediat discuția să intre într-o zonă de sociologie, chiar de filosofie, care implică inclusiv corectitudinea politică. E interesant să aplici concepte și ideologii din lumea noastră reală, rl (real life, apropo) unor lumi inventate, să vezi pînă unde se poate merge cu utopia, băieții sînt isteți, nu zic nu, dar ceea ce mă surprinde este că nu pot rosti o frază în română fără să o completeze cu o frază în engleză. Nu e romgleză ce vorbesc ei, e o îmbinare perfectă în comunicare a celor două limbi, cînd nu-și mai găsesc cuvintele în română, o dau pe engleză și se înțeleg perfect. Mă întreb de ce aleg să se converseze așa și îmi dau repede seama că referințele lor (comune) legate de filme, jocuri, cărți, chiar studii sau ce-or mai fi citit ei la viața lor vin din limba engleză, nu din română și li se pare inutil să mai traducă în propria limbă din moment ce toate semnificațiile erau acolo.

Am văzut de curînd un reportaj la un post TV despre o limbă inventată într-un sat din Apuseni  care se vorbește acolo și doar acolo de mai bine de o sută de ani. Limba se numește „comuțeasca“ sau „limba de sticlă“ pentru că cei care o vorbesc au fost geamgii cunoscuți în toată țara, e transmisă din generație în generație și n-are nici o legătură cu limba română. Am ascultat ce vorbeau oamenii din filmuleț, nu pricepi chiar nimic, limba e de pe altă planetă. Totuși, de ce necesitatea unor oameni simpli, fără școală, de a inventa o limbă nouă într-un sat românesc fără prea mari influențe etnice, dintr-o țară care are o limbă oficială? Am înțeles din povestea lor că geamgiii din Mărgău mergeau prin toată țara cu geamuri în spate și nu voiau să fie înțeleși de către ceilalți cu privire la negoțul lor, poate că nu voiau să fie fraieriți, poate voiau să-i facă pe alții la bani. Așadar, era o „limbă” a meseriei, a comerțului, în fond tot un cod, așa cum inventam noi alfabete secrete în copilărie, ca să nu se prindă profele de pe la școală ce ne scriam prin bilețele. Mi s-a părut un caz interesant.

Generația mea a trecut prin multe, într-un timp relativ scurt, în primul rînd a trecut printr-un șoc tehnologic, dacă mă gîndesc că, în urmă cu doar treizeci de ani, comunicarea se făcea prin intermediul telefoanelor cu disc, astăzi piese de muzeu, iar cea în scris, prin scrisori sau cărți poștale. La fel și limba, ca să țină pasul cu noile tehnologii, a suferit un șoc, s-a scurtcircuitat pe ici, pe colo. Eu, una, sper că va trece cu bine de toate aceste încercări, că va avea o viață lungă și decentă încă multă vreme de acum încolo. În toți acești ani, generația noastră a trecut de la poezii de tipul „Limba noastră-i o comoară” și de la „caiete cu expresii frumoase” la „nu pot sa vb acum” și „viata-i de kk!”. Multe dintre cuvintele pe care le-am învățat în copilărie, astăzi nu mai există sau sînt pe cale de dispariție (inclusiv cuvîntul „geamgiu”, meseria celor care au inventat o limbă din nimic), însă cuvintele, dincolo de semnificația lor, de informație, de „cod”, au un suflet, o personalitate care pleacă din etimologie, din alăturarea literelor, din locul în care se așază în fraze. Tot prescurtînd, stîlcind și anulînd cuvinte o să ajungem treptat la vocabularul de bază, fad și lipsit de nuanțe, cu care, oricît am comunica, n-o să mai reușim să transmitem nimic.

Mai multe