Literatura ne învaţă cum putem convieţui cu răul – interviu cu Cesare DE MICHELIS

Este profesor de literatură italiană modernă şi contemporană la Universitatea din Padova, preşedinte al editurii Marsilio şi autor al unor solide studii despre literatura italiană a ultimelor trei secole. Întîlnirea cu Cesare De Michelis a fost prilejuită de lansarea celebrului roman Răul ascuns al lui Giuseppe Berto în prima sa versiune românească, semnată de Smaranda Bratu Elian, la Librăria Humanitas Cişmigiu, eveniment care a făcut parte din cea de-a XIV-a Săptămînă a Limbii Italiene în Lume, desfăşurată sub înaltul patronaj al preşedintelui Republicii italiene. Giuseppe Berto este unul dintre cei mai renumiţi scriitori italieni ai anilor ’60-’70 din secolul trecut, personaj cu o biografie tumultuoasă şi cu o operă a cărei principală temă este umanitatea, cu bunele, dar mai ales cu relele ei.

Sînteţi printre altele, preşedintele Asociaţiei Giuseppe Berto. Vă leagă de el o afinitate personală, sau este doar o opţiune estetică, literară?

Nu sînt un estet. Şi nici nu l-am cunoscut personal pe Giuseppe Berto. L-am descoperit la aproximativ zece ani după ce murise, cînd mi s-a cerut ajutorul pentru organizarea unui simpozion comemorativ. Am descoperit atunci un scriitor foarte interesant şi iată că, la aproape 40 de ani de atunci, pentru mine, care abia atunci am început să-l percep, a devenit unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului al XX-lea. Poate cel mai important din Italia. Mi se pare că este important pentru că are o caracteristică mai degrabă rară sau inexistentă la majoritatea celorlalţi scriitori italieni: e lipsit de prejudecăţi ideologice. Din cauza aceasta, în timp, mulţi dintre scriitorii italieni importanţi ai ultimilor treizeci de ani ai secolului trecut au devenit tot mai bătrîni, tot mai prăfuiţi (şi e tot mai greu să-i citeşti), Berto devine de la o zi la alta mai tînăr şi mai proaspăt. Anul 1989 este, ştiu, un an fundamental, un an de cotitură pentru România, dar nu numai pentru ea: în anul acela, în Italia s-a terminat cu primatul ideologiilor. S-a petrecut ceea ce se cheamă trecerea la a doua republică. S-a înţeles că vechiul regim nu mai corespundea structurii societăţii şi că nu mai avea răspunsuri la întrebările fundamentale ale oamenilor. S-au petrecut mari schimbări politice. În această nouă Italie, a celei de a doua republici, cine voia să priceapă ce s-a întîmplat în ultimii cincizeci de ani trebuia să citească Giuseppe Berto. Cartea Răul ascuns are, desigur, multe elemente legate de biografia autorului, dar ceea ce el descrie cu adevărat în cartea aceasta nu este o istorie personală, ci istoria unui italian care se confrunta, în Italia primei republici, cu răul universal.

Cartea despre care vorbim este construită ca o confesiune nemiloasă, în care sînt dezvăluite relaţii dramatice, tensionate, între membrii aceleiaşi familii, dar şi între oameni şi propriul trecut, marcat în bună măsură de educaţia religioasă. Cum a fost primită cartea în Italia anilor ’60?

Această carte nu este, totuşi, o pură confesiune. Berto nu povesteşte despre el însuşi, cît despre destinul unui om într-un anumit context istoric: anii ’50, ani în care Italia, dintr-o ţară rurală, devine o ţară industrială. E vorba de o schimbare radicală: se schimbă relaţiile dintre oameni, se schimbă modul de a înţelege familia, se schimbă tot. Berto are o atitudine critică faţă de cei care nu voiau să accepte această schimbare. El e mereu împotriva tuturor lucrurilor osificate, a ritualurilor familiale şi religioase gata făcute. În toate cărţile lui Berto sînt dezbateri semnificative legate de creştinism. El nu este împotriva religiei, ci împotriva acelei religii instituţionalizate care împiedică lumea să se schimbe. Această metamorfoză, această schimbare a societăţii dă peste cap şi valorile morale. Cartea spune că nu e necesar să ucidem valorile ca să schimbăm societatea. Pe de o parte, trebuie să devenim disponibili în faţa schimbărilor, şi pe de altă parte trebuie să căutăm acele rădăcini profunde ale valorilor care merită să dăinuie. Datorită acestui fel echilibrat, neideologizat, de a prezenta tema schimbărilor, cartea aceasta este citită şi azi cu mare pasiune de tineri.

Răul ascuns cuprinde toate marile teme şi procedee ale psihanalizei: de la confesiunea proprie terapiei freudiene pînă la invocarea copilăriei cu experienţele ei mai mult sau mai puţin traumatizante, devenite sursă a evoluţiei ulterioare a individului, cu figura tatălui, puternică, autoritară, castratoare, habotnicia maternă etc. În anii apariţiei romanului, psihanaliza era o modă prezentă în multe dintre formele de exprimare artistică, culturală. Ştiind că la apariţia sa, în 1964, romanul a primit două dintre cele mai prestigioase premii literare italiene şi că a avut un succes fulminant, întrebarea mea ar fi: a contribuit tipul acela de ambianţă intelectuală la acest succes?

De fapt, nu. Cartea este mai curînd o ironie la adresa psihanalizei. Psihanaliza face, e adevărat, parte din parametrii lumii moderne, care crede că prin ştiinţă se poate domina schimbarea. Or, în raport cu o familie în care tatăl este castrator, mama este obtuză, într-o realitate marcată de lumea veche, psihanaliza nu poate schimba nimic. Tocmai inerţiile instituţionale ale familiei tradiţionale, cu acest tip de raporturi de putere, constituie motivul pentru care trebuie să aibă loc schimbarea; şi singurul fel în care ea se poate produce este prin distanţă eliberatoare, nu prin schimbarea unei ideologii cu alta: autorul se desprinde de trecut, de familia veche, de problematica ei, pleacă la Roma, intră în lumea cinematografiei, cunoaşte o tînără... Îşi îndreaptă viaţa către lumea nouă, purtînd însă cu el tarele familiei, tare care conţin, însă, şi valori ce nu se pot pierde. Pentru Giuseppe Berto, nici lumea modernă nu e perfectă, nu e un model: ironia lui atinge şi partea modernă a societăţii. Tot ce este modern este şi puţin comic. Dar chiar şi aşa, e preferabil lumii vechi.

Berto afirmă despre el însuşi că face parte dintre acei scriitori care au curajul să spună adevărul. Care este adevărul pe care trebuie să-l spună un scriitor?

Berto consideră că literatura interesează numai dacă spune adevărul. Şi acest tip de misiune pe care şi-o asumă îl face să se simtă izolat în lumea scriitorilor care-i sînt contemporani. Raţiunea care îl îndemna pe el să scrie nu rezida în ceea ce dicta atunci în lumea culturală, ci se baza pe dorinţa lui de a ajunge să exprime necomplezent răul universal, de a înţelege ce este răul universal, de a descrie confruntarea cu răul universal. A face literatură, din punctul lui de vedere, este a scoate adevărul în afara ideologiilor.

Ce mi se pare important la felul în care Berto prezintă răul este că el se vede şi pe sine ca făcînd parte din rău, este parte a răului, nu exterior lui. Recurge la două „reţete“ posibile de abordare a răului: una ar fi umorul, mereu prezent în carte, iar a doua, sugerată în romanul Gloria, este să te pui în locul răului suprem, să priveşti răul prin ochii celui care îl produce: Iuda.

Răul este universal şi nu ai cum să-l învingi, crede Giuseppe Berto. În sensul acesta, Berto e un scriitor disperat, fără iluzii. Ironia este cu siguranţă un instrument prin care te poţi apropia de rău, fără a fi distrus de el, un fel de a te apropia de rău păstrînd distanţa. Gloria descrie imposibilitatea chinuitoare de a spune adevărul pînă la capăt. Dar spune şi că singurul eroism posibil pentru om e acela de a încerca să spună adevărul, chiar dacă ştie că adevărul nu poate fi rostit, comunicat pînă la capăt. Acesta este adevărul lui Berto. Din cauza aceasta a fost mereu în opoziţie cu restul literelor italiene.

Dar mai spune şi că singurul fel în care poţi învinge răul este să accepţi că el există şi că el este, de fapt, poarta prin care fapta christică poate intra în lume.

E complicat. Berto nu crede că răul este necesar, dar crede că nu poate fi învins. De vreme ce el ştie şi e convins că viaţa include răul, că este rea, căutînd adevărul, el merge, în mod conştient, în căutarea răului. Drumurile lui Berto de aici încep: cum putem să trăim convieţuind cu răul universal, fără să ne lăsăm confiscaţi de el.

Îi mulţumesc doamnei Smaranda Bratu Elian pentru că a făcut posibil dialogul meu cu editorul italian, dar şi pentru că m-a făcut să înţeleg mai bine contextul cultural în care a trăit şi a scris scriitorul Giuseppe Berto. 

a consemnat Maria IORDĂNESCU 

Foto: wikimedia commons