Lisabona sub semnul oximoronului
Titlul nu poetizează gratuit. Între capitalele europene, cea portugheză se remarcă prin felul deopotrivă misterios şi firesc în care contrastele, dacă nu chiar extremele convieţuiesc. Fenomen fără legătură cu alb-negrul de tip american, unde discrepanţele socio-economice opun favela, ghetoul sau dormitul-prin-gunoaie, conglomeratului de zgîrie-nori. Ochiul atent observă fără efort că Lisabona pune într-un dialog specific cele mai diverse peisaje sau personaje ale realităţii; armonizează, conferindu-le o inedită expresivitate, forme de viaţă disjuncte, aşa cum oximoronul revelează în limbaj poetic dimensiuni virgine. E drept că aspectul menţionat aparţine vîrstei prezente a capitalei lusitane, acestui început de mileniu trei, cînd memoria şi semnele marginalizării care au marcat-o de-a lungul multor decenii ale secolului XX întîlnesc evidenţa trepidantă a integrării europene. Cine face cunoştinţă cu Lisboa în acest moment al milenarei sale istorii are, aşadar, prilejul de a se regăsi în mijlocul unui spectacol neregizat, ubicuu şi continuu, care probabil în trecut era, prin natura lucrurilor, mai puţin vizibil sau altfel detectabil. Indiferent însă dacă mîine sau poimîine contrastele de azi se vor şterge sau se vor transforma, oraşul de pe Tage va fi dovedit capacitatea interioară de a unifica, în particulara sa atmosferă de sud mediterano-atlantic, discordanţe aparent fatale. O hartă imprevizibilă Lisabona e o carte închisă, care se vrea cunoscută pagină cu pagină, orice formă de ostentaţie fiindu-i străină. Aşezată în sus şi în jos pe şapte coline ritmate aproape marin, apare şi dispare. Spaţiile ei răsar neprevăzut, pentru a te uimi, ca din buzunarul unui magician. Caldarîmuri coborîtoare descarcă lanţul dens al balcoanelor şi ferestrelor, abrupt, în Estuarul multiform. Altele, urcătoare, poartă apoi, prin marea de acoperişuri, spre cerul care îşi prezintă metamorfozele gradat, ca din spatele unei cortine. Scări şi podeţe fac legătura între denivelări. Rarele zone întinse ca în palmă rezervă şi ele oricînd colţuri, ganguri, curţi interioare, sau alte ascunse, neverosimile contorsiuni - datorate mai ales faptului că parcelarea zonelor construibile pe un teren dificil a fost de-a lungul epocilor neomogenă din punct de vedere social, harta cetăţii devenind astfel imprevizibilă, contrastantă. Acest oraş mic şi mare deopotrivă poate fi străbătut la fel de util în moduri radical diferite. La minimă distanţă de fastuoasele artere sau pieţe de secol XVIII unde se circulă în automobile de ultimă generaţie şi deasupra unei moderne reţele de metrou, există încă locuri accesibile doar cu mijloace ultracentenare precum tramvaiul monovagon (electrico) sau funicularul (elevador): străzi de cîţiva metri lăţime în cartierele foarte vechi sau altele, cu o înclinaţie prohibitivă pentru orice alt vehicol. Înainte de orice, Lisabona este însă capitala care, în pofida intensului proces de modernizare, obligă să fie parcursă cu piciorul, îngăduind pasului să o cuprindă fără eforturi supraomeneşti - ca la Paris sau Roma, bunăoară; iar distanţele literalmente accesibile oferă spectaculoase treceri de la o epocă la alta, de la un stil de viaţă sau arhitectural la un altul, de la un tip uman sau un decor urban la altul. Iată-ne la Belém. Chiar în faţa Turnului de veghe (sec. XVI). Oblic peste drum, monumentul absolut al goticului manuelin, Mosteiro dos Jeronimos, iar faţă către faţă, în oglindă cu el, secolul XX: Centrul Cultural Belém, fortăreaţa stilizată a anilor '90, armonizînd oportun proporţii şi forme. Alături de acest majestuos ansamblu: cartierul... patiseriilor tradiţionale, domestic aşezat pe linia de tramvai, în etate de (numai!) un secol şi jumătate, dar bine implantat în mitologia oraşului. Imobile burgheze de epocă, încă funcţionale deşi frecvent delabrate, constituie butaforicul decor al unui artizanat alimentar obstinat antimodern în ceea ce priveşte consistenţa ingredientelor: pasteis de Belém. Pornind de aici către cealaltă extremitate a oraşului, ne rezervăm una din emoţiile indelebile. Şoseaua care acompaniază malul apei conduce într-un minim răstimp la celălalt pol (fizic şi simbolic) al Lisabonei: Expo '98. Cartierul prilejuit de Expoziţia Universală se naşte îndrăzneţ în continuare (spre ţinta Euro 2004), devenind pe zi ce trece reversul palpabil al Lisabonei istorice: Lisabona futuristă. Pe malul aceluiaşi Estuar al Tagelui, între Podul 25 Aprilie (Golden Gate lusitan al anilor '60) şi podul Vasco da Gama (17 km de şosea aerodinamică lansată peste apă la finele mileniului doi) se condensează cele mai grăitoare ipostaze ale dialogului posibil între vechi şi nou, tînăr şi bătrîn, modern şi desuet, modest şi mîndru, provincial şi metropolitan, naţional şi cosmopolit, mizer şi luxos, familiar şi monumental, imperial şi decadent. Misterul lusitan Cum să califici mai exact o capitală occidentală ai cărei locuitori au în 2003 imaginaţia, umilitatea, reculul de a găsi încă folositoare, în plin perimetru comercial central, mercerii doldora de nasturi şi dantele; de a nu ignora serviciile lustragiilor ambulanţi; de a frecventa echitabil supermarketul, băcănia familială sau modestul zarzavagiu de proximitate; de a completa marile centre comerciale cu cizmăriile sau croitoriile marginale? Cum se defineşte mai corect spaţiul urban ale cărui vecinătăţi potrivesc într-un original puzzle niveluri şi secvenţe de viaţă teoretic distante? Nu romanesc este plonjonul din eleganţa ovală, italienizantă, a Pieţei Martirilor Patriei (cu rafinate imobile de sec. XVIII, parc şi veche Facultate de Medicină) direct în rumoarea molcomă, nealienată, a vieţii patriarhale autarhice din Calçada de Sant Ana (cu miros de umezeală şi grătar, pîlcuri de vecini, rufe la fereastră, bătrîni rătăciţi în timp, chipuri fruste de cartier, taverne cu TV şi vin de casă, negoţuri cît un degetar)? Nu spectaculară devine - la celălalt capăt al ei - delta prin care această lume intră, parcă fără a şti, în atingere cu fastuoasa esplanadă Rossio din care, în sus privind peste terasele de case, vedem ridicîndu-se infailibil faţada gotică de secol XIII a Mînăstirii Carmo, filozofic lăsată să dăinuie fără bolta de ogive prăbuşită la cutremurul devastator din 1755? Desuet guvernată şi azi de statuia Marchizului de Pombal, reconstructorul cetăţii, capitala portugheză se descrie retoric. Nu dramatic este dialogul generat de întîlnirea încă frecventă dintre o clădire dezafectată de zeci de ani şi un imobil nou-nouţ, oţel şi sticlă? Nu fotografic e barocul fin al Bisericii Sf. Anton cuibărit la poalele Catedralei patriarhale, în stil romanic pur de secol XII?... Sau majestuosul palat neoclasic al Ambasadei spaniole, tangent cu modernitatea interbelică a scuarului Mayer?... Cum să caracterizăm mai bine oraşul unde orice luxos restaurant "nouvelle cuisine" sau elegant salon de coafură sînt natural completate (uneori la colţul străzii) de cea mai rudimentară frizerie populară sau pensiune cu tipice mîncăruri grele... unde funiile cu cearceafuri la uscat par intrinseci chiar şi pe cele mai elegante faţade decorate cu faianţă pictată (azulejo)? Specifica persistenţă a lumii mici în faţa lumii mari, a vetustului în faţa modernului, creează la Lisabona o dialectică a contrariilor, codificată probabil într-un soi de paradox ontologic al universului lusitan: căci mica Portugalie, pioniera marilor descoperiri geografice, şi-a cizelat persistenţa în chiar aliajul dramatic dintre grandoarea şi decăderea celui dintîi imperiu de peste mări; iar faţă în faţă cu impetuozitatea marii Spanii, aceeaşi mică Portugalie a repurtat succesul celor mai stabile frontiere europene în peste 800 de ani; aşa cum, după cinci secole de supremaţie islamică, modest-vînjoasa "portugalitate" s-a recuperat integră în secolul XII, dînd naştere primului regat iberic recucerit de la arabi. Nu are dreptate Eduardo Lourenço cînd, în eseul "Portugal como destino" (Gradiva, 2001), pune în termeni contrastivi aşa - zisul mister lusitan? "Sentimentul profund de fragilitate naţională şi reversul său - ideea că această fragilitate e un dar al Providenţei, respectiv că Regatul portughez e un fel de minune continuă, expresie a voinţei divine - reprezintă o constantă a mitologiei istorico-politice dar şi culturale portugheze" (p. 12). La un fel de mister duc cu gîndul lucrurile cele mai simple. Calçada portuguesa este unul dintre ele, fiindcă trotuarul mozaicat alb-negru al Lisabonei este în continuare lucrat artizanal: meseriaşii specializaţi, din ce în ce mai rari, petrecînd ore întregi în poziţie ghemuită, pentru a găsi locul fiecărei pietre. Capabilă de tentativele moderniste cele mai acute (Complexul Sporting, Parcul Naţiunilor etc.), această capitală dovedeşte simultan îndrăzneala de a iubi vechiul. De a nu-l trăda. Aşa cum fado (muzica oraşului profund) nu-şi alterează mitul nici printre tinerii deschişi sonorităţilor de ultimă generaţie. Ca şi în cazul unor forme de conservatorism cotidian britanic, există în asemenea "încăpăţînări" mai mult decît banala strategie turistico-edilitară curentă în alte părţi: o intricată stare de spirit, o anume relaţie afectivă cu trecutul, inefabil amară şi totodată nostalgică, o particulară obişnuinţă cu vetustul şi o înţelegere a lui. Un confort paseist care face ca priza cu noul să aibă mai întotdeauna reflexe suplimentare... Aşa cum luminiscenţele Tagelui se impregnează constant una de alta, iar soarele şi ploaia par a fi în simbioză. Marginalitate vivace Situarea Lisabonei la extremitatea sud-vestică a continentului a coincis, de-a lungul multor perioade, cu o prezenţă politică, economică şi culturală realmente marginală, în pofida trecutului legendar. Prezentă încă în prejudecăţi şi în cunoaşterea parţială, această marginalitate văzută de aproape se neagă pe sine tot mai insistent, cu fiecare an ce se adaugă după integrarea în UE (1986). Azi, capitala portugheză surprinde prin împletirea discretei amprente provinciale cu dinamismul racordării la actualitate. Varietatea şi disponibilitatea instituţiilor publice sau private, multitudinea evenimentelor culturale sau ştiinţifice organizate la foc continuu sar în ochi răsfoind pur şi simplu Agenda Săptămînală a oraşului sau străbătînd pădurea de afişe înconjurătoare (expoziţii, festivaluri, congrese internaţionale, megaconcerte live, manifestări sportive). Un recent asemenea afiş, anunţînd celebrarea Anului Nou în punctul zero al cetăţii, exprima de fapt ambiţia profund actuală, pe undeva contradictorie, a "melancolicilor" lusitani: "Lisboa pode ser vista do Espaço! Fim do Ano na Praça do Comerço" ("Lisabona poate fi văzută din Spaţiu! Sfîrşit de An în Piaţa Comerţului"). Fernando Pessoa - oximoronul personificat Inconturnabilă, referirea la poetul portughez emblematic al secolului XX se justifică prin felul neîntîmplător în care oximoronii Lisabonei se reflectă în el - exasperat şi îndrăgostit de universul urban pe care nu l-a părăsit practic niciodată. Blazarea imaginativă, fantezia nesfîrşită a tristeţii şi a plictisului, explorarea pasională a disperării îl aşează pe Pessoa la confluenţa fertilă dintre mişcare şi nemişcare. În loc de concluzie, aceste versuri din 1933 (traducerea: Dinu Flămând): "Dorm sau nu dorm? Prin suflet trec laolaltă / Lucruri de ale sufletului şi de ale vieţii - diform / Amestec, confuzie şi agitată şi liniştită / În care nu ştiu dacă dorm sau nu dorm. / Eu sînt două fiinţe şi două conştiinţe / (...) / Somnolent răstorn ideile atotştiute, / Turbulent în mine stagnînd. / Însă treptat, ies din al meu doi / Mă trezesc. În sfîrşit: devin unul în realitate. / Mă scutur de lene. Mi-e bine... Însă apoi / De ce oare această vagă saudade?" Ca şi Poetul, Lisabona rămîne pîndită de ambiguitate.