Lipsa problemelor cu vecinii maximizează puterea şi influenţa regională
- despre relaţia România-Ucraina în context regional -
Eu am mai multe avantaje: în primul rînd că nu sînt nici din Ucraina, nici din România şi, în acest sens, sper să vin cu o perspectivă ceva mai detaşată faţă de problemele cu care s-au ciocnit aceste două state foarte importante din punct de vedere regional; al doilea avantaj este că vorbesc româna şi, dacă mai reuşim să organizăm vreo cinci forumuri de acest fel, sper să învăţ şi ucraineana. Mă voi referi la cîteva elemente atît din politica externă a Ucrainei şi la relaţiile actuale dintre Uniunea Europeană şi Ucraina, precum şi la problemele dintre România şi Ucraina – aşa cum le văd eu. S-au spus deja atîtea lucruri pozitive, încît cred că următoarea mea contribuţie va fi să mai agit puţin spiritele.
Relaţiile Uniunea Europeană-Ucraina trec acum printr-o criză foarte serioasă. Probabil este cea mai serioasă criză de politică externă pentru Ucraina, de la independenţă încoace. În fond, modelul de politică externă al Ucrainei, în ultimii douăzeci ani, a fost bazat pe aşa-numita politică de orientare pe mai multe direcţii – sau o politică multivectorială. Atît în Europa Centrală, cît şi în România, acest tip de politică nu prea a fost înţeles, pentru că întotdeauna speranţa faţă de state precum Ucraina sau Republica Moldova a fost că ar putea imita şi urma modelul statelor baltice, sau chiar al României, prin aderarea la NATO, apoi la Uniunea Europeană. Ucraina însă are un statut mai special – atît constrîngerile externe, cît şi cele interne au fost mult mai mari decît în cazul Europei Centrale. Şi, într-un anumit sens, această politică multivectorială a fost practic de neevitat pentru Ucraina. Există însă mai multe modalităţi de a implementa şi de a gestiona o astfel de multivectorialitate. În fond, logica multivectorialităţii este exprimată şi printr-un proverb pe care îl cunoaşteţi cu toţii: „viţelul blînd suge de la două vaci“. Acest tip de logică a determinat şi abordarea politicii externe a Ucrainei şi, într-o anumită măsură, politica externă a Republicii Moldova din ultimii ani.
Însă problema de care se ciocneşte Ucraina la etapa actuală este că partenerii săi externi, în mod special din cauza modului cum evoluează politica internă din Ucraina, nu mai doresc să joace acest joc, care i-a reuşit Ucrainei în ultimii douăzeci de ani, dar acum îi reuşeşte din ce în ce mai puţin. Pentru că astăzi nici Uniunea Europeană, nici Rusia nu mai doresc să joace acest joc în urma căruia Ucraina încearcă să extragă concesii, şi de la est, şi de la vest, pentru a-şi consolida situaţia actuală. Şi în Uniunea Europeană există o schimbare destul de radicală a percepţiei Ucrainei. Dacă acum cîţiva ani principalul termen care explica modul cum vedea Uniunea Europeană Ucraina era un fel de fatigue (oboseală) de Ucraina, acum s-a trecut într-o nouă fază: faza de iritare deschisă faţă de modul cum evoluează situaţia din Ucraina. În acelaşi timp, ştim că, inclusiv în interiorul Uniunii Europene, în ultimul deceniu Ucraina a fost unul dintre subiectele cu cel mai mare potenţial de divizare a opiniilor în interior. În Europa Centrală, în special în statele noi-membre, întotdeauna exista speranţa că Ucraina va putea fi ancorată la procesele de integrare europeană; va putea fi chiar ataşată cu anumită întîrziere la procesul de aderare la Uniunea Europeană şi acest lucru evident că deocamdată nu a reuşit. Însă, în special în contextul cazului Timoşenko, există în mai multe state din Europa Centrală şi o percepţie că în cazul Ucrainei se aplică anumite standarde duble. Că gradul de democraţie în Rusia nu este mai mare, dar chiar mai scăzut decît în Ucraina. Totuşi, aşteptările pe care le are UE şi duritatea cu care Uniunea Europeană tratează Ucraina sînt excesive, inclusiv din cauza faptului că acelaşi tip de duritate nu se regăseşte în politica externă europeană faţă de alte state, inclusiv faţă de Rusia. Evident că la Kiev există şi forţe cărora o astfel de interpretare le convine, inclusiv din motive de politică internă.
Interesele strategice ale României şi Ucrainei coincid
Dacă ne referim la relaţiile dintre România şi Ucraina, cred că există o serie de probleme tactice sau percepţii parţial diferite şi parţial greşite, care nu permit realizarea unei agende de cooperare în condiţiile în care interesele strategice ale României şi Ucrainei practic coincid. Şi dacă punctăm acele probleme relativ mici din relaţiile româno-ucrainene: navigarea pe Dunăre, canalul Bîstroe – problema Insulei Şerpilor este rezolvată în linii mari. Atunci care sînt problemele rămase încă pe agendă? Este vorba parţial şi despre drepturile minorităţilor. Există şi o diferenţă de percepţie destul de serioasă faţă de problema cetăţeniei române şi a paşapoartelor româneşti care se eliberează în Ucraina. Pe de-o parte, reacţia iritată pe care o are Ucraina faţă de problema paşapoartelor poate fi oarecum înţeleasă şi nu se deosebeşte prea mult faţă de reacţia altor state din Europa Centrală şi de Est faţă de probleme similare. Or, Slovacia este la fel de iritată faţă de procesul de paşaportizare a minorităţii maghiare din Slovacia. Ştiţi bine că sînt complicaţii în ceea ce priveşte relaţiile dintre Bulgaria şi Macedonia, sau cel puţin au existat înainte de abolirea vizelor Schengen pentru statele din Balcani. Deci, pe acest fundal, tipul de reacţie a Ucrainei nu se deosebeşte foarte mult faţă de tipul de reacţie a oricărui stat din această regiune care se confruntă cu astfel de probleme. Ştim bine că în urmă acum zece ani România era destul de stresată de discuţiile legate de legitimaţia de maghiar, şi în acest sens ar trebui parţial să înţelegem acele preocupări pe care le are Ucraina, inclusiv în condiţiile în care legislaţia Ucrainei nu permite dubla cetăţenie.
Pe de altă parte, cred că şi temerile pe care le are Ucraina sînt exagerate. Dacă trasăm problema în paralel cu Republica Moldova – un stat care este şi mai mic, şi mai vulnerabil decît Ucraina, în care o mai mare proporţie a populaţiei deţine paşapoarte străine, inclusiv paşapoarte ruseşti, ucrainene, bulgare şi româneşti – constatăm că, practic, acest lucru nu are un impact vizibil asupra modului cum deţinătorii acestor paşapoarte îşi percep propria apartenenţă la statul Republica Moldova. În acest sens, cred că, în pofida divergenţelor legate de politica paşapoartelor României în Ucraina, acest lucru nu trebuie văzut în Ucraina ca o ameninţare. Este o problemă care poate fi gestionată.
Ce credem unii despre alţii
Pe lîngă cîteva subiecte relativ mici, dar concrete, există şi anumite divergenţe şi neînţelegeri legate de stereotipurile abordate anterior. În acest sens, urmărind şi presa ucraineană, şi presa românească, aceste stereotipuri se conturează în jurul a doi poli. În linii mari, percepţia României în Ucraina – simplistă ca orice stereotip – este că România e un stat nu foarte diferit de Ucraina, care este aproximativ la fel de corupt şi la fel de semifuncţional, şi care, printr-o coincidenţă de factori geopolitici, a aderat la NATO şi UE – nu chiar pe merit – şi cu siguranţă Ucraina ar merita să facă parte din UE cam în aceeaşi proporţie ca România. Cam aşa se conturează stereotipurile legate de România în percepţia Ucrainei.
Sper ca aceste stereotipuri să fie combătute, dar nici în cazul României stereotipul despre Ucraina nu este tocmai foarte flatant. În linii mari, este văzută drept un stat mult mai corupt, care a eşuat în procesul de reforme, un stat care are o politică destul de restrictivă faţă de minorităţi – în fond, Ucraina este văzută ca o mică Rusie. Cred că importanţa acestui forum este să depăşească aceste stereotipii de gîndire.
Însă cel mai important lucru pe care vreau să îl spun este că nu trebuie să tratăm aceste divergenţe, stereotipuri şi probleme relativ mici drept ameninţări. Or, dacă citim presa, şi din România, şi din Ucraina, aceste state sînt percepute ca ameninţări la adresa securităţii celuilalt stat. În aceste condiţii, trebuie să ne axăm pe interesele strategice comune. Interesul strategic comun maxim este ca Ucraina să adere la Uniunea Europeană – lucru de interes strategic pentru România. Fiecare stat din Europa Centrală şi de Vest, în ultimul deceniu, a dorit ca vecinii săi de la est să facă parte din UE. Este mult mai confortabil ca vecinul tău de la est să facă parte din Uniunea Europeană decît dintr-un alt bloc integraţionist, sau să facă parte dintr-o zonă tampon dintre Est şi Vest. Dacă procesul de reforme şi evoluţiile politice interne din Ucraina nu permit, în viitorul previzibil, o apropiere de UE, cel puţin interesul României este ca Ucraina să-şi menţină gradul de independenţă strategică şi să-şi păstreze coridorul de acţiune în politica externă exprimat prin acest termen de multivectorialitate. Inclusiv din perspectiva faptului că România nu are nici un interes să aibă la est o Uniune Eurasiatică reintegrată, care evident ar crea o dinamică foarte diferită, inclusiv pentru Republica Moldova.
Şi Ucraina, şi România sînt două state care se văd puteri regionale şi care îşi doresc să aibă un anumit prag de influenţă în afara propriilor hotare. În acest sens, psihologia acestor două state este diferită de psihologia unor state mici, cum ar fi Bulgaria, Moldova sau Slovacia. Ucraina şi România doresc să-şi realizeze vocaţia de state influente în regiunea Mării Negre, astfel că ar face bine să înveţe de la o altă putere regională care se află ceva mai la sud – Turcia, despre care în ultima perioadă s-a vorbit foarte mult că ar fi pe o traiectorie ascendentă şi de influenţă crescîndă, atît în spaţiul Mării Negre, cît şi în Orientul Mijlociu. Şi dacă ne uităm la succesul Turciei, vom vedea că acest succes are două ingrediente-cheie. Unul ţine de creşterea economică internă şi de reformele economice. Însă al doilea ţine de modul cum şi-a conceput Turcia politica externă din ultimii aproape zece ani. Şi aţi auzit cu toţii această formulă-cheie a politicii externe turceşti – zero probleme cu vecinii. Uneori le-a reuşit turcilor realizarea acestui obiectiv, alteori – nu, dar întotdeauna au încercat să-şi rezolve problemele cu vecinii, inclusiv prin dialogul pe care l-au avut cu Armenia, cu Siria, ca să nu mai spun de statele din Balcani, cu care Turcia şi aşa are relaţii bune. În cadrul acestui dialog, Turcia a mers foarte activ pe crearea unor zone de liber-schimb şi abolirea vizelor cu, practic, toate statele din zona Mării Negre – şi Rusia, şi Ucraina, şi Georgia –, dar şi cu Orientul Mijlociu. Şi a mers pe o politică foarte dinamică şi foarte activă de rezolvare a problemelor pe care le are cu vecinii. Turcia a înţeles că lipsa problemelor cu vecinii îi maximizează puterea şi influenţa regională. Cred că acest lucru ar trebui să fie principala lecţie atît pentru Ucraina, cît şi pentru România, şi anume realizarea faptului că influenţa şi relevanţa acestor două state depind în mare măsură de modul în care îşi vor putea soluţiona problemele pe care le au, ţinînd cont de necesitatea transformării acelor interese strategice comune, despre care am vorbit, într-un plan şi şir de acţiuni foarte concrete, astfel încît şi România, dar şi întreaga Uniune Europeană şi în primul rînd societatea ucraineană să vadă o Ucraină mai profund ancorată în spaţiul european.
Nicu Popescu este senior fellow la European Center on Foreign Relations, cel mai mare think tank european în materie de politică externă. Textul reprezintă o versiune editată a discursului ţinut la „Forumul civic România-Ucraina – Prima ediţie“, eveniment organizat pe 24-25 mai de Centrul Român de Politici Europene şi Institute of World Policy (Ucraina), cu contribuţia Ministerului român de Externe, direcţia de Asistenţă pentru Dezvoltare, şi a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.