Liniştea

27 noiembrie 2013   Societate

De cînd eram mică şi rămîneam să dorm la bunicii care locuiau la casă, în Bucureşti, mă deranja liniştea. Pe străduţa lor, care dădea spre un parc, nu se auzea, uneori, chiar nimic. Sau, pur şi simplu, se auzea… nimicul.

Copil crescut într-un bloc comunist, nu ştiam ce e liniştea. Atît în faţa, cît şi în spatele blocului nostru de pe Şoseaua Giurgiului existau anumite zgomote care ne însoţeau perpetuu: strigăte de oameni care-şi spuneau ceva în grabă, ordine de cumpărături sau de făcut curat, copii apostrofaţi că nu mai intră odată-n casă, înjurături, certuri, lătrături, croncănituri, claxoane, ambreiaje… Într-un cuvînt, viaţa pulsa şi umplea sistematic golul posibil şi mereu la pîndă al anxietăţilor ce se coceau. În atîta agitaţie – comodă fiindcă nu cerea implicare totală, nefiind a ta, ci doar de fundal –, era greu să cunoşti frica, frica cea cu tentă absolută, a abisurilor şi a întinderilor cu pretenţii, ca marea, deşertul etc.

E adevărat, bunicii mei nu se învecinau nici cu marea, nici cu deşertul. Dar simpla lipsă a conglomeratelor suprapuse, de oameni, cu care eram învăţată, precum şi prezenţa, noaptea, a ameninţătorului parc cufundat în tăcere şi în mitologiile lui (cu copii furaţi sau violaţi…) erau suficiente pentru a te scoate din confortul metafizic obişnuit de bloc.

În linişte, omul – blocului sau nu – n-are încotro şi se descoperă pe sine. Toată forfota de care se însoţeşte de obicei se risipeşte în cele patru vînturi: şi deodată, faţă-n faţă cu natura dezvăluită, se vede pe el, cu limitele şi determinările sale. Dacă nu are cu el laptopul, tableta ori telefonul mobil, dacă nu se uită la televizor, omul obligat la linişte se trezeşte faţă-n faţă cu… el însuşi. Senzaţia de gol poate fi devastatoare, cel puţin în primele minute/ore/zile. „Ce să fac cu mine însumi?“ pare a fi întrebarea brusc devenită primordială a omului deconectat, departe de cadrul călduţ al imaginii în care mustea zi de zi.

După duşul rece al primelor „minute“ (care pot, în anumite cazuri, dura şi o săptămînă), omul reîntors la basics începe să se adapteze la… linişte. Începe să vadă, măcar cîte puţin, şi lumea reală din jur, abandonînd filtrul imaginii.

Lumea reală presupune noi obiceiuri, noi rutine. Omul întors la basics încearcă să-şi umple timpul pe fundalul liniştii: noile obiceiuri sînt mai curînd fizice şi, poate, tocmai de aceea, mai sănătoase: face, de pildă, o plimbare dimineaţa, în natură. Evident, asta dacă liniştea o întîlneşte undeva la munte, sau la ţară, într-o vacanţă ori deplasare întîmplătoare.

În loc de plimbarea în natură, subiectul experimentului nostru (dacă ar fi unul…) poate „presta“ cîteva trebuşoare prin gospodărie – ori curte –, bune la casa omului, precum: măturat, spart şi strîns lemne, făcut ordine, îngrijit plante, hrănit animale… Ori, dacă se încăpăţînează să îşi păstreze o natură mai contemplativă, poate încerca o şedere pe balconul/prispa cu vedere la… munte, pădure, cîmp sau dealuri, cu ascultat de triluri de păsări, fie ele doar cucurigul unui cocoş insistent.

În partea principală a zilei se poate contura o excursie mai lungă, măcar una de cumpărături, pînă la cel mai apropiat shopping center (magazinul sătesc?), pseudoutilitară. Să nu zicem că nu avem nimic de făcut… Liniştea de împrumut, cînd mergem în vacanţă la vreo pensiune, nu presupune, decît în rare situaţii, utilitate reală. Aceasta rămîne privilegiul (ori corvoada) celor care împart cu noi liniştea lor de fiecare zi, permanentă.

După care, un alt eveniment important e… mîncatul. Dar e vorba de mesele conviviale, aproape de adevăratele definiţii ale ospeţelor, în care lumea chiar socializează şi care durează, ca-n vremurile bune, nepermis de mult… După mese urmează serile – în care liniştea devine apăsătoare, angoasantă aproape. Atunci e momentul în care, eventual cu o carte în mînă, te poţi strădui să o accepţi. Şi, odată cu ea, să te accepţi şi pe tine, cel frust şi neînvăluit în dulceaga poleială a imaginilor. Poate nu cel mai dezirabil, dar măcar mai genuin.

Dacă reuşeşti cîte ceva din toate astea, pînă la urmă, nici n-o mai auzi. Pe ea, liniştea.

Mai multe