Ligia și avangarda

De curînd s-au împlinit șapte ani de cînd prietena și colega mea de clasă Ligia Caranfil nu mai e printre noi. Fiul meu mi-a revelat, într-o mai veche conversație, că, de fapt, pentru o destul de lungă perioadă, Ligia a fost prietena mea cea mai bună.

La liceu, pentru vremurile de atunci, de ani ʼ80 comuniști, Ligia era clar diferită. Nu-i păsa de cît de sclivisită îi era unforma și nici nu și-o scurtase „reglementar” ca cele mai multe dintre fete. Uniforma nu stătea fixă pe ea, ci se reconfigura cu fiecare mișcare a ei. Pentru că Ligia nu stătea mult într-un loc, era într-un soi de balet continuu.

Era un balet curios, pe de o parte. Ligia era interesată, în felul ei, de ce se întîmpla în jur și explora împrejurimile. Odată, găsise (cum am mai scris, de altfel) niște pantofi roșii pătrățoși într-un coș de gunoi de pe lîngă liceu și venise cu ei la școală. Spunea tuturor că-i găsise în coșul de gunoi și lumea o privea ca pe o ciudată. Azi ar fi considerat-o poate excentrică sau retro, ori vintage.

Îndrăznelile ei de atunci ar fi propulsat-o probabil în Consiliul elevilor de azi. Și-ar fi dorit să cînte în vreo formație. Pe atunci, însă, astea nu prea erau variante. Nici vorbă de consiliu, poate funcții în UTC. Formații mai erau, dar toate convenționale. Era o anumită linie pe care trebuia să mergi, ca să fii acceptat, precum Nadia Comăneci pe bîrnă.

Simțul ridicolului ne era inculcat cu asupra de măsură. Eram cu toatele (căci la Școala Centrală, fosta „Zoia Kosmodemianskaia“, fete erau prin toate clasele) atît de atente să nu ne facem de rușine, încît, practic, la ore nu aveam curajul să punem nici o întrebare. Nu puteam să ne arătăm proaste, oricum nu mai proaste decît alții, chiar dacă nu înțeleseserăm mare lucru. Mai bine stăteam în zeama noastră și ne explica profa de la meditațiile de acasă. Iar în clasă treceam drept mari înțelepți.

Ligia nu era așa. Ligia avea curajul să întrebe, dacă nu înțelegea. Avea curajul să iasă la tablă, chiar cînd nu știa foarte bine. Nu-i era teamă că se face de rușine. Nu-i era frică de ridicol. Pe vremea aia consideram că se face de rîs. (Deși undeva, în adîncurile reprimate, îi admiram curajul.)

În vremea de azi ar fi fost pur și simplu ca toată lumea. Să nu întrebi dacă nu-nțelegi pare absurd. Ce rost mai are să te duci la școală, dacă nu, printre altele, să-ți lămurești nelămuririle? Am aflat asta abia foarte tîrziu, la o bursă la mijloc de ani ʼ90 în Danemarca, unde eram cu toții încurajați să punem întrebări, și am îndrăznit și eu pentru prima dată. Atunci am realizat că vin dintr-o cultură a reprimării și a conformismului. În care efortul de a fi fată bună și cuminte, cu note mari și devreme acasă, era mai mare decît satisfacțiile mult rîvnitului statut.

Tot astăzi, probabil, chiar și la noi, unde oamenii au rămas într-o oarecare măsură mai conservatori, Ligia ar fi trecut mai neobservată pe stradă. Chiar dacă s-ar fi îmbrăcat mai neglijent ori mai excentric. Oamenii, azi, s-au mai obișnuit cu diversitatea, iar noi, fetele (căci nu știu altfel cum să ne zic), nu mai trebuie să arătăm chiar ca niște Barbie împăiate (decît dacă ne dorim în mod special). Putem să fim mai hippie, mai retro, mai ciudate, căci nu e treaba nimănui cum ne îmbrăcăm – atîta timp cît nu-i agresăm cu ceva pe cei din jur.

Tot Ligia a fost una dintre primele femei din jurul meu care a avut curajul să iasă singură, într-o vreme cînd asta nu se prea întîmpla. Țin minte cît de greu mi-a fost mie să mă obișnuiesc să merg singură la restaurant: oricît de incredibil ar părea în zilele noastre, prin anii ʼ 90 și chiar mai tîrziu eram una dintre puținele femei singure la o masă. Chiar mă simțeam ca pe o insulă în mijlocul unei mări agitate, atunci cînd îmi scoteam din geantă cartea, o rezemam de coșul de pîine și citeam cum știu că nu e sănătos, în timp ce-mi mîncam tacticos supa din castron. Îmi mîncam supa aparent total absorbită de carte. Dar, de fapt, cu urechile ciulite-n jur ca un iepure speriat (desigur, degeaba, dar pe atunci n-o știam).

Azi e ceva normal să mănînci singur, și dacă ești femeie, căci nu mai are vreo importanță asta. Sînt nenumărate mese cu femei singure, peste tot, zi ori noapte. Unora li se pare normal, mie încă-mi pare o victorie. Ligia a deschis niște drumuri și aici.

Tot ea m-a făcut mai nonșalantă în privința bacșișului: eu fusesem învățată de acasă că ai, n-ai bani, trebuie să lași zece la sută, căci altfel te faci de rușine. Aceeași rușine, bat-o vina, care mă urmărea peste tot, pînă-n pînzele albe. Ligia și-a serbat odată ziua la un restaurant destul de fancy și a lăsat puțin bacșiș, căci n-avea destui bani. Chelnerii s-au revoltat zgomotos, dar asta a fost. De atunci, las și eu bacșiș cînd și cum pot, asta-i condiția mea mediocră.

Pe scurt, Ligia s-a dovedit avangardistă în comportamentul ei. O admir pentru asta, dar și mai mult pentru că era prietena mea, pe care o iubeam și care știa să fie cu adevărat loială.