Ligia

Ligia era colega mea de clasă, începînd din clasa a X-a. Am cunoscut-o, împreună cu 30 şi ceva de fete, cînd m-am mutat la Zoia Kosmodemianskaia de atunci, astăzi Şcoala Centrală.

Primul contact cu „Zoia“ n-a fost deloc unul plăcut ori liniştitor: mi s-a părut un liceu apăsător, plin de reguli stupide, cu mult prea multe fete şi profesori sumbri şi reci. Încet, în ceva timp, mi-am dat seama că, de fapt, lucrurile nu stăteau chiar aşa. Că nenumăratele persoane de sex feminin care mă înconjurau nu erau neinteresante, în mare parte, şi deloc obişnuite.

Ligia era una dintre fetele interesante din clasă. Pe vremea aceea, poate aş fi zis ciudată; astăzi, spun „cu personalitate“. Ce însemna să fii ciudat, în anii de liceu? Evident, să fii altfel, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Dacă nu dădeai o atenţie excesivă ţinutei şi dacă nu plasai replicile care „se cereau“ în anumite contexte comunitare, erai catalogat drept... din alt film.

Ligia a avut curajul să nu dea prea mulţi bani pe cum se aranja la şcoală, pe cum îi stătea sau cît de scurtă şi de strîmtă îi era uniforma. Şi nici să nu respecte întru totul canonul nefast şi plicitistor al orelor de clasă. Avea curajul să vorbească, în ore, şi despre altceva decît lecţia învăţată, aproximativ papagaliceşte, acasă. Ţin minte că într-o oră ne-a împărtăşit pasiunea ei pentru Frank Sinatra, din care ne-a şi interpretat.

M-am împrietenit încet-încet cu Ligia şi am constatat că făcea parte dintr-un grup de fete mai puţin convenţionale decît altele, care învăţau bine, arătau bine, dar nu puneau mare preţ pe nici una dintre cele două. Aveau încă ceva, dincolo de aparenţele astea necesare, dar stupide. Mi-am dorit să fiu prietenă cu ele, deşi eu aveam o alură mai conformistă... M-am luptat şi am reuşit, ce-i drept, în timp. Ţin minte ce fericită am fost cînd m-au primit alături de ele la cîntat Beatles în curtea şcolii sau balade irlandeze inventate, în Parcul Icoanei.

Ele au rămas, în mare parte, cele mai bune prietene ale mele, din liceu încoace. Prietene de-o viaţă, cu care împărtăşesc – sau cel puţin aşa îmi place să cred – un mod de a gîndi şi de a vedea lucrurile. Mod care a rămas, măcar într-o oarecare măsură, neconvenţional. Şi care spune că există şi alte chestii care contează, dincolo de cariera fabuloasă, iubitul macho sau familia model.

Ligia făcea parte dintre ele. Şi, în ultimul timp, mai ales, eram foarte apropiate. Mergeam des împreună la filme, pentru că ea era una dintre puţinele persoane (în afară de mine...) care aveau o disponibilitate aproape infinită pentru o asemenea ocupaţie. Şi puteam îngurgita orice film, bun sau rău, sau chiar mizerabil: nu degeaba s-a inventat rîsul... Şi rîdea cu mare poftă, imprevizibil, cînd poate tu n-ai fi rîs. Şi rîsul ei era molipsitor.

De ce pun vorbele la trecut? Pentru că Ligia nu mai este, a murit într-un absurd şi incredibil accident la mare. Unul din lucrurile acelea atît de îngrozitoare, încît nu-ţi vine să crezi că s-a petrecut. În amintirea şi spre minimul ei omagiu, redau un fragment dintr-un text interesant – şi relevant pentru o parte a atmosferei de atunci –, pe care l-a scris despre Şcoala Centrală pentru o viitoare carte, pe care n-am apucat s-o terminăm.

La teza de la economie politică, Ligia nu ştia nimic: „N-aveam talent la copiat. (...) Copiatul nu-mi ieşea defel. (...) În cea mai deplină tăcere, cu un aer absent, am început să-mi rup mîneca stîngă de la cămaşă. Toţi ceilalţi colegi scriau de zor. Nimeni nu mi-a aruncat nici măcar o privire. Am continuat să-mi rup mîneca de la cămaşă, mai întîi în fîşii mari, pe urmă am luat fiecare fîşie şi am rupt-o în fîşii mai mici, mai subţiri, tot mai mici şi mai subţiri, pînă cînd am început să destram firicelele din care era ţesută. La sfîrşitul orei, cînd am lăsat foaia mea goală pe catedra profei, peste alte foi scrise de colegii mei, adunasem de pe masa de scris din cabinetul de economie un mic turtoi de firicele albastre. L-am strîns cu o mînă şi l-am băgat în ghiozdan. Cînd am ieşit din cabinet, după dezastruoasa teză, toţi ceilalţi au căscat ochii la mine. Din mîneca stîngă nu mai rămăseseră decît manşeta şi cîteva fire atîrnînde din umăr.“