Legile jurnalistului

2 februarie 2016   Societate

Problemele care gravitează în jurul presei din România sînt multe şi sînt nuanţate. Adîncirea crizei economice oferă teren propice pentru creşterea controlului politic; pentru că redacţiile „sărăcesc“, din lipsă de bani, jurnaliştii sînt nevoiţi să-şi extindă atribuţiile: jurnaliştii din presa scrisă trebuie să fie prezenţi şi în mediul TV sau audio (şi viceversa); să scrie articole şi pentru print, şi pentru ediţiile online; să pună materiale pe site-uri şi să le şi promoveze în social media; să facă fotografii, să filmeze, să devină editori şi corectori. În tot acest haos, profesionalizarea pare imposibilă, de vreme ce jurnalistul e nevoit să devină, din mers, o instituţie mass-media.

Iar lucrurile nu stau aşa doar de ieri, de azi: în 2013, Uniunea Europeană exprima pentru prima oară, în contextul istoriei recente a României, îndoieli la adresa mass-media din ţara noastră. Tot atunci, Centrul pentru Jurnalism Independent realiza o primă ediţie a unei colecţii de prevederi legale româneşti şi studii de caz privind libertatea de exprimare în România.

Anul acesta, la sfîrşitul lunii ianuarie, CJI a lansat ediţia completă şi revizuită a acestui studiu. Care sînt, aşadar, cele mai folosite articole de lege utilizate împotriva jurnaliştilor, dar şi cît de eficientă este legea existentă pentru protejarea demnităţii umane şi garantarea libertăţii de exprimare?

„Ne aflăm la finalul unui proiect care a avut în centrul său consolidarea organizaţiilor de media, un proiect prin care ne am gîndit să revitalizăm mişcarea de tip activist a jurnaliştilor. Convenţia a fost născută în 2002 alături de colegii noştri de la Active Watch, Liana Ganea şi Răzvan Martin“ – a declarat, în legătură cu acest proiect, Ioana Avădani, directoarea CJI. Pornind pe acest drum de la „curiozitatea jurnalistică“ de a afla cîte asociaţii ale jurnaliştilor existau la acel moment, „acolo unde credeam că locul e pustiu, am descoperit peste douăzeci de asociaţii. Ne-am întîlnit, aşadar, la Sinaia şi am identificat cîteva direcţii asupra cărora puteam să lucrăm împreună, principalele fiind protejarea libertăţii de exprimare şi monitorizarea legislaţiei care guvernează libertatea de exprimare. Munca noastră se vede însă şi în ceea ce nu există în legislaţia de azi, cum ar fi cele 17 intenţii (pe puţin!) de adoptare a unei legi a presei, care, oricît de frumos ar fi sunat în primele paragrafe, ajungea pînă la urmă să restrîngă libertatea jurnalistului şi libertatea de exprimare“.

În cadrul proiectului, alături de Convenţia Organizaţiilor de Media, au fost puse pe tapet trei teme: dreptul muncii – cum mai munceşte jurnalistul şi cum mai e angajat şi plătit, drepturilor de autor – cum pot fi ele protejate şi monetizate, şi formele asociative ale jurnaliştilor – cum pot fi create, care sînt legile care se aplică, cum se fiscalizează aceste forme de asociere a jurnaliştilor.

„Tot în cadrul proiectului am derulat activităţi de advocacy şi am intervenit în momente în care legislaţia era în discuţie. Victoria cea mai mare e aşa-numita amnistie fiscală adoptată în iulie 2015, prin care ANAF a pierdut dreptul de a reconsidera contractele de activităţi independente ale jurnaliştilor. Practica era – şi este în continuare destul de răspîndită – de a plăti jurnaliştii prin contracte de drepturi de autor. Paralel exista o practică a ANAF-ului de a verifica şi de a reconsidera aceste contracte de drepturi de autor ca activitate dependentă şi cerea taxele, penalităţile şi dobînzile pe cinci ani în urmă. Cam o dată la trei ani sumele se dublau. Această practică a ANAF a fost aplicată de regulă redacţiilor stînjenitoare. Dacă scriai urît de şefii locali, venea ANAF şi-ţi reconsidera contractele. Asta am urmărit prin această amnistie fiscală: să împiedicăm utilizarea instrumentelor fiscale, ca instrument de presiune asupra mass-media.“

La capitolul „încă nereuşite“, Ioana Avădani aminteşte de legislaţia privind achiziţia publică – unde sînt trei proiecte de lege depuse deja la Parlament. „Din două dintre acestea a dispărut în totalitate orice referire la contractele de achiziţie publică de publicitate. Cumpărarea de spaţiu de emisie TV e exceptată în mod explicit de lege, iar contractele de publicitate au fix acelaşi regim cu achiziţiile de alte servicii (ca salubrizarea sau serviciile de pază şi protecţie). Limita alocării e adusă la 15 milioane de euro, comparativ cu 30.000 cît e acum. Asta înseamnă că orice contract sub 15.000 de euro poate fi alocat oricui fără nici o întrebare. Ceea ce exista în lege – şi există încă pînă se aprobă noile legi – era referirea la obligaţiile de transparenţă în ceea ce priveşte contractele de publicitate şi obligaţiile de justificare. Autoritatea publică ce oferea un astfel de contract trebuia să justifice de ce are nevoie de acea publicitate, iar la şase luni să facă un referat de impact ca să vadă ce parametri a atins prin campania respectivă. Se urmăreşte însă dispariţia acelor obligaţii.“

Avem o lege, ce facem cu ea?

Avocata Diana Hatneanu, cea care a redactat şi prima versiune a colecţiei şi a făcut şi actualizările prezente, a declarat în cadrul conferinţei că scopul principal a fost adunarea principalelor prevederi care pot avea impact şi pot afecta libertatea de exprimare, în principal a jurnaliştilor. „Mai ales în ziua de azi, cînd, cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare, lucruri care existau strict în apanajul jurnaliştilor sînt la îndemîna oricui, nu neapărat a profesioniştilor în domeniu.“

Una dintre cele mai aprige contestaţii care a venit din partea societăţii civile a fost legată de dezincriminarea insultei şi calomniei. „În clipa în care a dispărut partea penală a insultei şi calomniei, teama cea mare era că vor apărea nişte daune enorme, pentru care trebuia să faci credit ca să plăteşti cît cere instanţa. Riscul pe care îl implică impunerea unor asemenea daune este efectul de autocenzură. Aveam un caz, prezentat în prima ediţie a acestei colecţii de cazuistică, în care inculpatul era obligat să plătească o sumă de 40.000 de euro. În calea de atac aceasta a fost totuşi redusă la 5000 de euro.“

Daunele financiare pot fi însă „mascate“ şi în alt fel. Deşi există hotărîri în care instanţa consideră că doar pronunţarea hotărîrii e suficientă, între timp au apărut „accesorii“: pe lîngă clasica publicare a hotărîrii judecătoreşti în diverse publicaţii (care pare justificată, fiind un soi de drept la replică), poţi fi obligat să publici, nu doar într-un ziar, ci în mai multe, la cererea reclamantului şi la hotărîrea instanţei, hotărîri kilometrice, de zeci de pagini – lucru care ajunge să coste enorm. Pe de altă parte, poate exista şi un alt tip de hotărîre: ştergerea articolului de pe net, dar şi a oricărei referiri la acest articol. Or, să ştergi ce ai scris tu e una, dar ce au scris alţii – cînd azi, lucrurile pe Internet circulă repede şi n-ai practic nici un control asupra lor – este practic imposibil. „Iar asta a devenit un trend, din ce în ce mai multă lume cere lucrul acesta.“

Un alt aspect, „care mi se pare puţin suspect în civil“, este să ţi se solicite în instanţă să îţi ceri scuze. „Nici în penal nu eşti obligat să-ţi pară rău, indiferent de ce infracţiune ai comis. E alegerea ta, s-ar putea să îţi afecteze eliberarea condiţionată dacă nu arăţi că îţi pare rău, dar e alegerea ta. Nu te poate obliga cineva să îţi schimbi părerea. Dacă instanţa hotărăşte că ai greşit, publici hotărîrea, plăteşti daune, dar nu poţi fi obligat să gîndeşti într-un anumit fel. Sau este o obligaţie la ipocrizie, o încălcare a libertăţii de a gîndi, pînă la urmă.“

Un alt capitol al colecţiei se referă la răspunderea contractuală şi la legătura acestei răspunderi cu libertatea de exprimare, în situaţia în care jurnalistul ajunge, ca angajat al unei entităţi media, în conflict cu această entitate. Pentru că pot exista în contract prevederi precum: n-ai voie să denigrezi trustul, patronul trustului, partenerii de afaceri ai patronilor, pentru că dacă o faci plăteşti daune enorme.

Despre actualul Cod Penal, Diana Hatneanu a mai punctat faptul că s-a reglementat cumva şi legea privind informaţiile clasificate şi răspunderea pentru dezvăluirea acestui tip de informaţii cu regim special. Referitor la un caz mai vechi, al ziaristului Sebastian Oancea, anchetat într-un caz de scurgere de informaţii militare către presă, deşi informaţiile nu fuseseră publicate, ziaristului i-au fost confiscate calculatoarele, a fost ridicat cu mascaţii de acasă la 5 dimineaţa şi anchetat vreme de doi ani, în timp ce ancheta la Ministerul Apărării s-a terminat în două săptămîni, iar cel găsit vinovat pentru scurgerea de informaţii a fost „amendat“ cu 10% din salariu timp de trei luni. Legea actuală prevede faptul că responsabilii pentru acest gen de cazuri sînt deţinătorii informaţiilor şi nu cei care le primesc şi/sau le distribuie.

O altă lege pe care jurnaliştii trebuie să o aibă în vedere, ca instrument pentru transparenţă, este Legea 544, privind liberul acces la informaţiile de interes public. Deşi sînt încă instituţii care nu dau curs solicitării jurnaliştilor sau care tergiversează, „deşi pentru un jurnalist care are nevoie acum, şi nu peste doi ani de informaţie, nu este deloc îmbietoare ideea de a da în judecată o asemenea instituţie“, sfatul avocatei e acţiunea în instanţă, pentru că „dacă ar exista această practică din partea jurnaliştilor care se lovesc de rigiditatea instituţiilor, lucrurile ar deveni mai maleabile în viitor“.

Concluziile: avem un set de legi, trebuie să le folosim. Dar ca să le folosim, trebuie să le cunoaştem. Această colecţie de articole de lege, studii de caz şi documente cu valoare normativă poate fi descărcată şi de pe site-ul CJI (www.cji.ro). În afara faptului că acest document e un excelent ghid pentru jurnalişti, este şi o dovadă pentru oamenii politici că în România, datorită cadrului legislativ actual, nu avem nevoie de o lege a presei.

Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.

Mai multe