Legea, singura barieră în calea cuvîntului?

Sîntem o ţară care timp de cincizeci de ani a suferit din cauza cenzurii, a îngrădirii dreptului la libera exprimare, a lipsei de informaţie reală. E firesc, deci, ca acest drept, obţinut cu greu în decembrie 1989, să fie cel mai asiduu apărat, exercitat, exersat, transmis generaţiilor viitoare, în toate formele posibile: prin mass-media, şcoală, cursuri private etc. 

Ceea ce se întîmplă, însă, astăzi în spaţiul public românesc, sub ochii şi mintea copiilor noştri, e departe de a oferi un model de societate bazată pe dreptul de a te exprima liber: ştiu, pare paradoxul însuşi să pui la îndoială efectele benefice ale dreptului la libera exprimare, într-o ţară în care meseria de bază a celor mai mulţi locuitori ai săi pare vorbitul liber. Şi totuşi: ideea principală care se transmite, văzînd, ascultînd şi citind ce se întîmplă în România, este următoarea: ai voie să spui orice, absolut orice, dacă legea îţi permite. Cu alte cuvinte, limita ultimă este sancţiunea legislativă, civilă sau penală. Între gîndul iţit în intimitatea proprie şi exprimarea lui liberă nu mai există alte trepte de parcurs, precum reflecţia, informarea onestă, stăpînirea limbii române, bunul-simţ, buna-cuviinţă, grija faţă de sentimentele comunităţii, politeţea, respectul. Nu, vorbim stînd cu ochiul pe Codul Civil – pasajele privitoare la exprimarea publică –, pe care îl manipulăm cum ne vine la îndemînă. 

Iată cîteva exemple de mesaje pe care le transmitem zi de zi copiilor noştri: putem să bălăcărim cum ne vine la gură pe toţi cei ale căror comportamente, credinţe, opinii, alegeri sînt altfel decît ale noastre. Un lung şir de trivialităţi poţi culege zilnic din discursurile de maximă audienţă azvîrlite în spaţiul public. Dacă ţi se aduce aminte că legea nu-ţi dă voie să înjuri, apelezi la şmecherii de limbă şi de expresie (bipuri, puncte-puncte, ocheade aruncate telespectatorilor, jocuri de cuvinte deştepte etc.) ca să îţi verşi totuşi gîndul murdar în lume. Sau pur şi simplu numeşti întreaga dejecţie „pamflet“. 

Putem să facem acuzaţii netrebnice, neîntemeiate la adresa oricui: dacă cineva îţi flutură legea pe sub ochi şi te acuză de calomnie, te scuzi în două feluri: invoci ca sursă cine ştie ce blog prăpădit şi susţii că orice persoană publică trebuie să îşi asume riscul ca reputaţia să îi fie pusă sub semnul îndoielii. 

Putem să ne dăm cu părerea despre absolut orice: operă de artă, educaţia copiilor, sport, lege, căsătorie, religie, vaccinuri, modă, agricultură. Limita nu ne este propria competenţă, ci legea. Am voie? Atunci cuvîntul meu poate zburda liber, fără să mă oprească gîndul că e imoral să mă folosesc de microfonul emisiunii sau de pagina de ziar de care dispun, doar ca să mă dau în stambă sau ca să fac rating. 

Activităţi intime, foarte intime, conversaţii care ar trebui să rămînă doar pentru urechile prietenului cu care ai ieşit la o bere, stupori private, obiceiuri de familie, toate pot constitui, oricînd, subiecte de dialog publice. Ne enervează sau ne bucură soţul/soţia, vecinul, colega de serviciu, soacra? Ne ducem la televizor şi „spunem lucrurilor pe nume“, cu curaj, în deplină „libertate“ a exprimării. 

Pe scurt, ce ar putea învăţa copiii noştri de la adulţii care se perindă prin spaţiul public? 1) că autocenzura e doar un moft, că dacă vrei să spui, spui, chiar dacă nu ai ce, nu ştii cum, nu te întrebi dacă e cazul (dacă „se cade“). Şi 2) că libertatea de exprimare e un scop în sine: urmează-l chiar înainte de a şti să o faci adecvat, coerent, corect, principial, scrupulos. Singura ta preocupare este să fentezi legea care îţi limitează acest drept.  

Maria Iordănescu este psiholog.