„Legea patruşpatru“ şi spaţiul public

3 aprilie 2018   Societate

Zilele trecute, am trăit o mică întîmplare care m-a transportat în timp cu vreo douăzeci de ani în urmă, un semn că nimic nu se schimbă, nimic nu se transformă. După o zi lungă, de fapt prima zi de primăvară autentică, m-am întîlnit, în fața „magazinului alimentar“ din cartier (știți voi care, că în București e unul singur), cu un prieten cu care nu mă mai văzusem de multă vreme. Și ne am tot întins la vorbă, pînă cînd unul dintre noi a zis: de ce stăm aici, pe trotuar? Hai mai bine să mergem la o bere! Dar ne am dat seama că era deja tîrziu ca să bîntuim pe străzi în căutarea unei cîrciumi, așa că eu mi-am amintit de un părculeț din apropiere, în spatele blocurilor, un colț liniștit, anonim al orașului, în buza unei parcări, cu niște bănci din piatră și niște mese. Așadar, ne-am luat cîte o bere rece de la frigiderul din magazin și am poposit în părculețul complet pustiu.

De obicei, aici vara e full, pe la mesele din piatră se întîlnesc băieții din cartier la o caterincă, dar încă nu începuse sezonul. Ne am continuat conversația, admirînd peisajul citadin – blocurile de opt etaje, unele reabilitate termic, altele jupuite, de parcă ar avea rîie, parcarea supraaglomerată unde cîte o mașină clipea din faruri, apoi șoferul claxona isteric cînd descoperea că vreun vecin îi luase locul „plătit la primărie“. În București, „spatele blocului“ e identic peste tot, cîteodată nu-mi vine să cred că aici mi-am petrecut o mare parte din copilărie. Pe masă am găsit o pungă goală de semințe și un morman de -coji, am strîns cojile, am aruncat totul la un coș de gunoi, nu de alta, dar nu aveam unde să ne punem sticlele cu bere. Nici n am apucat să luăm două guri de bere, cînd lîngă noi s-a înființat „patrula“. De fapt erau trei, toți trei sub 25 de ani, înalți și blonzi, de parcă erau frați. „Ce faceți voi aici?“ „Păi, uite, bem și noi o bere și ne bucurăm de primăvară.“ Ne-au cerut să ne legitimăm. Eu am întins buletinul, convinsă că m-am făcut de o amendă, prietenul meu nu l avea la el, l-au verificat prin stație. Toată procedura standard a durat vreo cinci minute, timp în care, deși băieții s-au comportat politicos, m-am simțit ca un infractor de drept comun și am retrăit o stare pe care credeam că o uitasem – un amestec de jenă nejustificată, revoltă și neputință, ca atunci cînd ești prins copiind la teză și aștepți verdictul: nota 2. „Mă simt ca la douăj’ de ani!“ – am zis, la un moment dat, pufnind în rîs, situația era deja un pic ridicolă. „Asta e bine, vă simțiți mai tînără!“ – mi-a zîmbit unul dintre polițiști. Adică o jenă dublă, că mai sînt și o babă pe deasupra, care bea bere „după blocurile gri“! Amicul meu a comentat ceva despre alte capitale europene, mai vestice, și despre regulile de acolo, însă polițistul a adăugat: „Noi nu ne facem decît datoria! Știți, legea șaișunu…“ Parcă era legea patrușpatru – am zis eu, scotocind prin străfundurile memoriei. „Nu, nu… e șaișunu, acolo e încadrat consumul de alcool în spațiul public“, a zis sigur pe el și mi-a dat înapoi buletinul. „De data aceasta nu vă amendăm, e doar un avertisment verbal. Terminați-vă berile și după aceea vă rog să mergeți să consumați în altă parte!“ Ce să mai consumăm? Am lăsat berile baltă și ne-am îndreptat fiecare spre casa lui, amuzați și stînjeniți, în același timp.

Legea aia patrușpatru sau cum s-o fi numit ea (îi zic aici așa, la modul general) mi a bîntuit adolescența tîrzie, cea în care nu ne permiteam să mergem în pub-uri și restaurante, pentru că nu aveam bani, așa că mergeam în grupuri mici, ca să „consumăm“ cîte ceva, „în natură“. Devenise o expresie: „Bem și noi ceva în natură?“ Natură însemna Cișmigiu, părculețul de la Facultatea de Drept, parcul Politehnicii, Grădina Botanică, dar și tot soiul de scuaruri fără nume, cu bănci izolate sau borduri. Uneori jucam mima, de multe ori vorbeam în șoaptă de frică să nu ne prindă legea patrușpatru. Tresăream la orice foșnet al „naturii“, orice pas ni se părea suspect, oricînd ne puteam trezi cu o lanternă sub nas. Eram doar niște hipioți ino-fensivi, însă, în esență, niște „infractori“. Pe la sfîrșitul anilor ’90, o dramă pentru mulți dintre noi a fost că „au băgat gardieni în Cișmigiu“, iar gardienii au început să-i vîneze pe hipioți și pe rockeri ca pe iepuri, legea patrușpatru era deja peste tot.

Apoi, îmi amintesc de șocul pe care l-am avut atunci cînd am ajuns pentru prima oară la Berlin și am descoperit că toată lumea consumă al-cool cu lejeritate în spațiul public, de la tinerii care își pierd vremea în Alexanderplatz la corporatiștii care ies de la muncă și își deschid cîte o sticlă de bere în metrou, beau din ea cu poftă și cu sete, după ce dau noroc cu colegii lor. Mi s-a părut firesc să fie așa din moment ce nimeni nu face scandal și nu-i deranjează pe alții, însă mi-am dat seama că dacă aș încerca să fac la fel, probabil că s-ar reactiva jena aceea din România, aș arunca priviri suspicioase în jur în căutarea „legii patrușpatru“ care să mă amendeze. Apoi, am vizitat și alte țări, mai la sud, cum ar fi Portugalia, unde piețele nu sînt doar un spațiu public, ci și un loc de întîlnire și de petrecere pînă tîrziu în noapte, fiecare face cam ce-l taie capul atîta timp cît nu reprezintă vreun pericol pentru cei din jur, desigur se bea pe stradă și pe bordură, sub privirile indulgente ale poliției care nu intervine în nici un fel, nu-i strică nimănui cheful doar așa, ca să-și manifeste autoritatea, și atunci ai senzația că oamenii ăia sînt acolo în primul rînd pentru siguranța ta, nu ca să se ia de tine aiurea și să te considere un potențial infractor.

Am crescut cu interdicții și cu reguli fixe legate de spațiul public, dintre care poate cea mai stupidă dintre toate a rămas faimoasa „Nu călcați iarba!“. Din nou am avut un șoc cînd am văzut pentru prima oară în străinătate, prin anii 2000, oameni care profită de fiecare petec citadin de iarbă nu doar ca să-l calce, dar ca să se întindă pe el, să se relaxeze, să încropească cîte un picnic (și cu bere, desigur, sau cu cîte o sticlă de vin). La noi, spațiul public, în loc să ne aparțină – pentru că noi sîntem în fond cei care locuim orașele, nu autoritatea, nu legile – e un spațiu încă ostil. Nu prea ne vine să facem nimic acolo, de multe ori doar îl traversăm grăbiți, în drum spre casele noastre, unde nu mai există nici o interdicție, noi sîntem cei care facem regulile. Ne refugiem în spații private, pe terase și în baruri, care rămîn clasicele locuri pentru șuete și petreceri. Ne refugiem și în parcuri, vara, multe arată precum curțile unor sanatorii, au ceva de cură de recuperare, cu oamenii care lîncezesc pe bănci, nu se întîmplă nimic acolo. Nu simțim strada ca pe un spațiu viu, ca pe un spectacol, o iubim doar cînd toată lumea pleacă prin vacanțe și, în sfîrșit, e pustie. Nu ne-a învățat nimeni cum să ne „folosim“ orașul ca să ne fie bine și de multe ori nici n-avem voie s-o facem. Mă gîndesc că interdicțiile astea mărunte nu au nici o legătură, de fapt, cu normalitatea. Doar le-am moștenit și le ducem mai departe, în vreme ce în alte părți ale lumii, mai civilizate, orice poate deveni „normal“ atîta timp cît se păstrează în limitele bunului-simț, iar regulile se impun de la sine. Da, oamenii consumă alcool pe stradă și în parcuri, dar își duc gunoaiele la coș din principiu și nu pentru că le e frică de vreo lege.

Am trecut din nou prin părculețul din spatele blocurilor, în duminica de Florii – era o hărmălaie de nedescris, o petrecere ad-hoc între vecini. Părinți și copii, bone și bunici. Unii încropiseră „tradiționalul“ grătar cu mici, alții beau bere cu navetele, cei mai mulți ronțăiau semințe, „legea patrușpatru“ nu se vedea pe nicăieri. Nu știm cum să ne împrietenim în mod decent cu spațiul public, însă uneori, de „sărbătorile legale“, îl ocupăm în mod abuziv și ne doare la bască.

Foto: flickr

Mai multe