Lecţia înminunării
La plecarea unui tată care a fost și poet, sau a unui poet care ți-a fost și tată, oare suferința, tristețea, mîhnirea sînt ele altfel – mai mari sau mai mici – decît la orice plecare a unui tată sau a unui om dintre cei vii? Oare nu realizăm atunci că nu putem cunoaște îndeajuns de bine pe nimeni, nici măcar pe cel de foarte aproape, de lîngă noi, ruda noastră, tatăl nostru, prietenul nostru? Oare nu realizăm brusc tot nespusul care nu va mai putea fi spus, tot simțitul care nu va mai putea fi simțit, tot misterul unei persoane care pleacă dincolo odată cu ea? Oare nu înțelegem în mod irevocabil că un univers întreg se închide odată cu pleoapa care a coborît definitiv peste o privire albastră?
Și totuși, cu un tată-poet, parcă e puțin diferit. Sigur, e în primul rînd o casă plină cu cărți, în care te naști și unde respiri zi de zi litere, texte, șpalturi de revistă, poezie. O casă unde ajung prompt cele mai noi titluri de volume de versuri, românești sau străine, și primele albume de artă de la mari edituri străine, intrate în țară. Unde vin și pleacă poeți și poete din diverse orașe, se întind mese peste mese, se recită, se cîntă și se bea vin, e o forfotă de scriitori aproape constantă, care te obișnuiește cu o anume ambianță umană, sprințară, inspirată, boemă.
Apoi, e o anume stare de spirit, ușor exaltată, pe care tatăl-poet o emană în jur. Atunci cînd inventăm jocuri și limbi comice, inexistente, cînd facem teste de gramatică pentru școală, cînd recităm împreună din Eminescu sau din Baudelaire, cînd îmi vorbește despre Kahlil Gibran sau despre Léopold Sédar Senghor, cînd ne aduce daruri exotice din Senegal, sau cînd ne povestește despre Liban și Egipt. E aceeași stare de spirit, mai specială, cu care hălăduim prin munții Ceahlăului, sau în tabăra de sculptură de la Măgura Buzăului, sau pe dealurile lui natale de lîngă Rîmnicu Sărat. O stare de spirit deschisă spre sentimente mai rare, de uimire și încîntare. Or, aici stă ascuns un secret, un mister.
Bucuria pură cu care înveți de la el să privești frumusețea unui bujor, pînă ești absorbit în bulboana lui roșie, în abisul lui parfumat. Uimirea încîntată pe care o deprinzi de la el în fața pădurilor bătrîne, adînci și sălbatice. Extazierea dinaintea majestății naturii, a imensității cerului și pămîntului. Entuziasmul cu care el îți vorbește despre spiritul care le circulă, care ne circulă și umple totul. Uluirea în fața iubirii – acel sentiment care unește totul și poate copleși totul. Misterul unui poet e ascuns în această capacitate de a vibra la dimensiunea profundă și vastă a lucrurilor, la deschiderea către dimensiunea cosmică a realității. De ce? Pentru că ea ne scoate din gîndirea limitată, măruntă, banală, cu care ne trăim viața zilnică, atît de condiționată, și ne proiectează brusc pe un nivel mai intens, mai expansionat al percepției și înțelegerii noastre. Percepție, înțelegere, ce devin capabile – dacă sînt antrenate de cineva sau ceva – să rezoneze cu universul.
Deși toți avem în potență această capacitate de a ne dez-limita, fie și temporar, din constrîngerile noastre cotidiene, poeții manifestă în mod mai accentuat această nevoie, această putință, această „dezlimitare prin înminunare“. Și ne transmit prin poezie un surplus de energie emoțională, un impuls de expandare a ființei noastre, altfel diminuate de mecanicitatea cotidiană, de obiceiuri și norme. Capacitatea de uimire, de uluire, hrănește subtil sensibilitatea noastră estetică, exaltă subreptice putința noastră de transfigurare a trăitului, declanșează brusc sentimentul sublimului, adică acea savoare dezmărginitoare, extaziantă, cosmizantă, a vieții.
Acesta e exemplul fericit pe care ți-l poate transmite pe multe căi un tată-poet – prin bucuria lecturii bulimice, prin plăcerea obiectelor frumoase pe care le cumpără în exces, prin simțul naturii, prin cultul iubirii și prieteniei, prin propria lui viață împlinită, închinată unei unice obsesii, unui unic principiu – principiul poetic. Iar principiul poetic nu înseamnă neapărat a fi poet, a scrie sau citi poezie, ci înseamnă, cum spuneam mai înainte, un fel anume de a vibra intens și profund, în fața realității pînă la a-ți depăși limitele și a te simți una cu universul. Unit cu principiul absolut – unii ar zice sacru, divin – al realității. E o formă spontană și inedită de trezire spirituală. Cum afirma demult un mare gînditor indian, Abhinavagupta, „esența poeziei este savoarea extatică, pe care conștiința o gustă ca pe propria ei esență“. Și nu spunea Platon, în dialogul Theaitetos, că filozofia, adică dragostea de înțelepciune, debutează cu capacitatea de a te uimi în fața realității, ca în fața unui mare mister?
Această capacitate de trăire supra-individuală, de „transcendere vibrațională“ a existenței, deși înnăscută, latentă în toți, nu ne e mereu la îndemînă, trebuie trezită, trebuie emulată. Ca orice în lumea umană, ea trebuie învățată. E o „lecție de înminunare“. Și ce șansă mai bună poți cere decît să ai un tată-poet, care prin poemele și cărțile sale, prin felul în care și-a trăit viața, ți-a demonstrat că „rezonanța poetizantă“ are forță, are efect, e împlinitoare, căci îți alchimizează prin sonoritate și ritm existența și-ți mai dă, pe deasupra, și un destin fericit?
Îmi aduc aminte de un moment petrecut acum deja mulți ani, la finalul adolescenței mele, cînd aflîndu-ne împreună pe culmea unor dealuri subcarpatice și privind înspre zarea luminoasă a unei după-amiezi calde de toamnă, tatăl meu mi-a șoptit un secret: din cînd în cînd, spunea el, venea de undeva peste el, nu se știe de unde, o fericire fără nume, nespusă, care-i umplea toată ființa. O fericire fără motiv, fără cauză, dar atît de intensă și pură, încît i se părea că-l umple de lumină și îl înalță ușor. Dar mai ales, spunea tata, fericirea asta îi motiva existența, i se părea că dacă poate trăi așa ceva măcar din cînd în cînd, ca pe o grație venită de sus, atunci și-a împlinit viața. Ascultîndu-l, fără să înțeleg atunci bine și fără să comentez, am știut că am primit o mărturisire prețioasă, un mare secret, care făcea cît o lecție importantă de viață. De fapt, cred că era vorba de beatitudine, acea profundă și spontană trăire a realității în care ești chiar realitatea, chiar principiul ei viu, deopotrivă imanent și transcendent, care e de fapt fericire – pură și gratuită fericire nemărginită.
Pentru ea, îi poți ierta unui tată multe greșeli, unele orbiri de moment, unele compromisuri, cîteva certuri, cîteva neînțelegeri. Îi poți ierta și faptul că ți s-a părut că el s-a oprit la un moment dat din evoluția sa spirituală, luat fiind de valurile vieții, de greutățile oricărei existențe de dinainte și de după decembrie 1989. Căci, la urma urmei, ce rămîne cu adevărat dintr-un om dacă nu amintirea „gustului bun“ pe care ființa lui l a lăsat în cerul minții celor dimprejur? Dacă „gustul bun“ e dat nu numai de felul lui de a fi în lume, ci și de felul lui de a gîndi și simți viața, și de a-i lăsa și pe ceilalți să înțeleagă ceva mai mult din acest mare mister pe care sîntem puși toți pe rînd să-l parcurgem și să-l descifrăm, atunci „gustul bun“ se transformă în ceva prețios, în memoria clară a unei filozofii discrete a existenței.
Îți poți ierta atunci tatăl pentru că ți-a transmis ceva rar, pe care din ce în ce mai puțini oameni par să-i simtă lipsa ca esențială și par să fie dornici să-l trăiască. Unii au numit lipsa asta „dez-vrăjirea“ sau „dez-încîntarea lumii“, un fel de maladie contagioasă care te face să nu mai percepi aura uimitoare a lucrurilor, vibrația lor în lăuntrul nostru deschis către univers, să nu mai auzi rimele și asonanțele dintre psihic, cuvinte și evenimente, să nu mai dorești să ieși, să scapi din carcasa constrîngătoare a unei realități sociale bornate, irespirabile. Dar alături de un poet, ai șansa unei „re-încîntări a lumii“, una spontană și la îndemînă, care nu-ți cere mari pregătiri psihice ori cunoștințe metafizice aprofundate, ci doar o deschidere emoțională și un gust pentru uimire, uluire, extaziere, care să te pună în rezonanță cu misterul vast, inexplicabil, dar experiabil, al realității.
Iar dacă de la „contagiunea poetică“ poți încerca, pe cont propriu, un salt mai departe, mai sus, even-tual o inițiere spirituală, asta e deja o altă poveste…
Dragă tată-poet, cred că în lumea de aici, de jos, ți-ai făcut datoria față de nevoia capitală de înminunare. Sper că, în lumea de dincolo, ești mulțumit.
Magda Cîrneci este scriitoare.