Lașitate

28 octombrie 2021   Societate

Sînt din ce în ce mai dezamăgită de ceea ce se întîmplă în România și adevărul este că mi-am pierdut speranța că se va schimba ceva. Cel puțin nu în timpul vieții mele. „Noi n-o să mai prindem!”, zicea bunică-mea de la Cluj prin anii ʼ90, cînd ne dădeam deja seama că se cam împute treaba în noua și „originala” noastră democrație și discutam despre lucruri bune și firești care ar putea să se întîmple, cum ar fi despre pensii decente și o viață mai demnă pe care o duceau, de pildă, seniorii din Germania ce veneau deja cu autocare ca să ne viziteze țara. Mama-mare nu avea pensie, deși muncise toată viața și a murit fără să vadă vreodată marea. Tata-mare își încerca norocul la Caritas, unde își plasa o parte din pensie, fascinat de ideea de a se îmbogăți peste noapte din nimic, noua noastră democrație îi dăduse această „șansă”. Și acest vis. Noi n-o să mai prindem... „Noi” reprezenta o generație care trecuse deja printr-un război mondial și printr-un regim comunist și, oarecum pe bună dreptate, nu mai avea mari așteptări. Cei mai mulți votau constant FSN-ul și au continuat să voteze un partid „unic” care le inspira încredere. Cei mai mulți erau adepți ai sloganului „Nu ne vindem țara”. Noi, cei mai tineri, dădeam vina pe ei pentru faptul că nu se schimba nimic. Părinții noștri, care făceau parte din the next generation, rîdeau la profețiile lui Brucan conform cărora românii ar fi avut nevoie de douăzeci de ani ca să se deprindă cu democrația. Acești părinți, după ce scăpaseră de Ceaușescu care părea etern, își imaginau probabil că vor muta munții din loc, își trăiau din plin exaltarea. Apoi a urmat șocul, pînă cînd au priceput că nici ei „n-or să mai prindă” și s-au resemnat. Iată că, la 40 de ani, îmi trăiesc propriul moment de „nu voi mai prinde”, un motiv suficient ca să te arunce în depresie. Atunci cînd, oricît de bine ai face ceea ce faci, îți conștientizezi neputința. Îți dai seama că nu depinde numai de tine. Mă gîndesc că poate „voi prinde”, pe la 50-60 de ani, autostrada care să traverseze munții, prin Valea Prahovei sau Valea Oltului, dar pentru mai mult de atît nu-mi mai fac mari speranțe. Trenurile importante nu le-am prins, au trecut de mult în viteză prin gara noastră mică. Atunci cînd mergeam la nu știu ce proteste în Piața Victoriei, mă gîndeam că e vorba doar de o mînă de oameni. Dacă aceștia vor fi înlăturați, tot răul va dispărea, o vom lua de la capăt. Ce naivi sîntem toți copiii ăștia ai Estului care am rămas în Est, cum sperăm în permanență că tot ce ni se întîmplă e doar o situație nefastă, o conjunctură, cum ne imaginăm că într-o bună zi ne vom trezi dimineața într-o lume cu totul nouă! Cum ne încurajăm că toată lupta asta a noastră reprezintă ceva, în afară de a ne pierde cei mai buni ani din viață într-o îndîrjire surdă! Cînd mă întîlnesc pe la workshop-uri sau festivaluri cu bulgari, albanezi, ucraineni, polonezi, croați, văd pe fețele lor aceeași tristețe, aceeași neputință. Da, e o tristețe a Estului care te doboară atunci cînd îți dai seama că nu e vorba doar de o mînă de oameni pe care trebuie „să-i dai jos” ca să pui pe alții în locul lor, că e vorba de un întreg sistem, de un întreg edificiu care, oricît ai da tu cu ciocanul, nu se clatină, nu se fisurează. Și, la un moment dat, renunți să mai dai și cu ciocanul, ai obosit. O singură întrebare te obsedează – de ce n-am plecat la timp? Sau pur și simplu – de ce n-am plecat, ce m-a împiedicat să plec? Granițele sînt acum deschise, ce m-a ținut aici? Întrebîndu-i pe alții de vîrsta mea, oameni obișnuiți care supraviețuiesc cum pot în România, la fel de măcinați de depresii și de neputință ca și mine, am descoperit zeci de motive, toate personale, de fapt pretexte care se repetau la nesfîrșit, niște ancore – părinți bolnavi sau bătrîni, cine o să aibă grijă de ei?, un mic upgrade la job care aduce o nouă speranță și cîteva sute de lei în plus la salariu, copilul care a început școala, s-a acomodat bine, abia dacă și-a făcut și el niște prieteni, creditul la casă și casa, un „proiect” în sine, casa care trebuie construită, o firmă care merge de bine, de rău chiar dacă trebuie să plătesc nu știu cîte șpăgi, ar putea să meargă mai bine, cine știe, nu pot să o mai iau de la capăt, e prea tîrziu. De fapt, ăsta e motivul invocat cel mai des și pe care îl simt și eu cel mai acut – e prea tîrziu. Prea tîrziu pentru ce? Mai sînt și voci bine intenționate și moralizatoare – dacă plecăm toți, ce-o să se aleagă de țara asta? Ea cui rămîne? Însă e țara cui? E țara mea sau a ta? Mă îndoiesc că țara are vreo relevanță într-o lume din ce în ce mai liberă și mai deschisă, iar sentimentul de apartenență este, de fapt, ancora cea mai grea. Trebuie să simțim că aparținem, chiar dacă „țara” în sine ne-a dezamăgit în permanență, ne-a aruncat în depresia asta existențială. Țara reprezintă de fapt o inerție, ne e comodă, face parte dintr-o rutină. Iată, și motivul meu personal se potrivește perfect în toată această Vale a Plîngerii, e din filmul ăla – n-am plecat pentru că am o relație specială cu limba asta, cum m-aș descurca eu în altă parte, în lumea din „afară”, doar cu iubirea mea profundă, necondiționată pentru limba română? Aș mai putea oare să scriu? Sau, de fapt, mi-aș mai dori să scriu? Totuși, cui îi pasă? E tot o nevoie de apartenență mascată, să aparții unei limbi care te-a format și în care te exprimi.

Uneori îmi vine să plec pur și simplu, granițele sînt deschise, așa cum spuneam. Visez că într-o zi mă voi urca în mașina noastră Dacia Logan și voi coborî din ea doar la Berlin, la Amsterdam sau, mai nou, pe măsură pe îmbătrînesc, într-o țară mai caldă unde pot vedea soarele mai multe zile pe an. Visez că voi vinde casa de aici și voi cumpăra una în sudul Spaniei, am găsit case minunate cu 40.000 de euro, voi rămîne și cu ceva bani cu care mă voi descurca la început. Nu am copii, părinții sînt sănătoși, obligații prea mari aici nu prea am. Visez naiv că-mi voi găsi repede un job de barmaniță într-un local hippie mai decrepit de pe malul Mării Mediterane, de recepționeră la hostel sau de guvernantă la niște copii de oameni bogați cu care să vorbesc în engleză. Toată povestea mea pare logică și coerentă... atunci de ce nu plec? Mi-am dat seama că, de fapt, principalul motiv pentru care nu plec este lașitatea. Nu am curajul să plec. Asumîndu-mi această lașitate evidentă, am început să-i admir pe toți acei oameni simpli care nu au gîndit prea mult și au plecat. Pe toți „căpșunarii”, pe toți muncitorii în construcții, pe toate asistentele de prin azilurile vesticilor care au spălat bătrîni la fund, pe toți chelnerii din Spania sau Italia care se prindeau imediat că sînt de „acasă” și îmi umpleau pînă la refuz paharul cu vin pe care îl comandam, la restaurant, pe țăranul acela care a venit la tîrgul de carte de la Madrid, din parcul Retiro, cumva umil și nostalgic, cu o sacoșă în mînă, auzise că e vorba de vreo expoziție de fotografie românească, „cu tradiții”, murea de dor și a fost dezamăgit că pozele sînt doar din Maramureș și a oftat: „La noi, în Gorj, sînt mînăstiri și mai frumoase!”. Toți acești oameni care și-au lăsat în urmă satele lor nenorocite, cu primari traseiști politici și puși pe căpătuială, au avut curajul să plece. Eu, nu.

În anii ʼ80, taică-miu a avut ocazia să plece în America, frații lui vitregi au depus o cerere de emigrare la ambasada Statelor Unite, încă se mai putea, l-au întrebat și pe el dacă vrea, a spus pas. Motivele personale pe care le-a invocat sînt din aceeași categorie – mamă bolnavă, în grija cui rămîne? (a murit de bătrînețe la 92 de ani), copil mic etc., iar la acestea s-a adăugat desigur frica de Securitate, de opresiune. Frații au reușit să plece, li s-a aprobat dosarul în 1984, sînt de aproape 40 de ani în America. Multă vreme i-am acuzat tacit pe ai mei de lașitate – aș fi fost un copil american care învăța limba la șase ani, după care probabil că aș fi fost o scriitoare americană de succes – îmi imaginez eu –, aș fi avut un alt destin. Însă acum îmi dau seama că acuzația mea e nefondată. Dacă aș fi fost în locul lor, probabil că aș fi strîns din dinți, aș fi înjurat regimul la fiecare colț de stradă, mi-aș fi găsit vreo enclavă de artiști în care să mă refugiez, ca să înjurăm împreună regimul, aș fi citit și aș fi ascultat muzică decadent-occidentală la Radio Europa Liberă și aș fi înghițit toată mizeria aia pînă la final. Pentru că nu aș fi avut curajul să plec.

Mai multe