Lăsată în urmă

Posibil să fie una dintre cele mai glorioase zile ale toamnei ăsteia. Glorios – simt că e cel mai bun cuvînt. Îți umple gura cînd îl spui, succesiunea de o-uri formează un soi de cupolă cu ecou plină de soare, de un cer albastru atins doar puțin de cîteva fuioare de nori puși acolo numai ca să vezi cît de albastru e. E cald și nu e. În umbră începe să se simtă un pic indiferența rece și promisiunea ploilor mărunte, interminabile, teribili călăi ai nevrozelor literare. Dar deocamdată e bine. Soarele e sus, cerul e albastru; afară e o compunere de clasa a patra, iar eu sînt în ea și mă bucur.

Un școlar oarecare m-a pus în contextul ăsta. Din cîteva linii a făcut mîinile și picioarele. În picioare mi-a pus teniși alb cu negru. Capul e un oval închis imperfect, părul – alte cîteva linii drepte. A desenat apoi pe fiecare pagină de caiet succesiunea mișcărilor. Jumătate de pas, apoi pasul întreg, apoi liniile din cap – părul mișcat cîte puțin de vînt. Cînd prinzi între arătător și opozabil paginile și le lași să se răsfire într-un evantai rapid, încep să mă mișc cu adevărat. Uite, traversez Magheru, fac stînga pe Lascăr Catargiu, traversez iar înainte de Observator, mă duc în sus pe străduțe. Azi e o lume simplă în caietul nostru. Mă bucur de vremea asta, de ora devremioară, acuș se face unu de prînz, nu există nenorociri mari, nu există griji mari, nici traume vechi, nici îngrijorări, nici copiii din Africa, nici ăia ai noștri. Mă plimb fără griji pe caietul ăsta, sînt un omuleț schematic într-o supă caldă de toamnă.

Pe străzi, sus, tot mai sus, împletesc un drum fără țintă pînă cînd urechile mele inexistente în desen prind o fărîmă de muzică, o unduire cunoscută (să fie oare Kate Bush?), iar nasul meu lipsă – o vălurire de prăjeală. Cred că mi-e deja foame și sete, pe stînga, imediat după niște case frumoase, se deschide un spațiu larg în care zăresc șezlonguri, ceva hamace și mese lungi de lemn. E încă devreme și e puțină lume, răspîndită care pe unde la soare, ca gîndăceii. Pe margini, cîteva camionete cu mîncare, pe latura din stînga, un soi de bar. Oamenii abia își dezmorțesc tigăile, ceapa prăjită, sosurile, chiflele rumeioare sînt puse la încălzit. Mă simt de parcă am apă minerală în vene, un soi de veselie sprințară îmi aprinde ochii (inexistenți), ia să beau o bere. N-am pretenții la vreo marcă anume. Să fie blonzie-palidă, ușoară și acidulată, ca apa minerală din mine. La bar, o fată de cel mult 18 ani se uită la mine pe deasupra măștii albastre. Îi cer berea blonzie-palidă, ușoară și acidulată. Pe deasupra măștii, ochii ei frumoși nu zîmbesc deloc. „Nu avem așa ceva. Avem astea”, zice și face un gest larg cu mîna spre un șir de sticle și cutii înșirate demonstrativ pe tejghea. Mă apropii foarte tare de sticle și cutii; sînt mioapă, trebuie să le văd de aproape. Selecția mă descumpănește. Din tot ce e acolo recunosc doar vulturul românesc: Zăganul și ceva cu denumirea generică pale ale. Restul... blanc, necunoaștere, neștiință, sînt un zero barat. Lasă că nu le știu, nu pot nici măcar să le pronunț. „Asta e tot-tot?”, întreb cu speranță, cu mintea făcută vraiște de terenul necunoscut pe care am călcat. Ochii fetei se fac două linii care cu siguranță nu-s produse de vreun zîmbet. „Mda”, zice, și se uită prima oară cu adevărat la mine. Tricou, blugi, teniși. Sînt OK, cred, și cer un pale ale din ăla, fir-ar să fie, dă-mi-l odată să scăpăm amîndouă. Mă așez la una dintre mesele lungi de lemn, așez pale ale-ul în soare și mîrîi băbește: „Un Ciuc n-ați avea”. Deși nu beau niciodată Ciuc. Dar o să beau de-acu’, uite, de-a naibii, cu pale ale-ul vostru. Dintr-un om fericit, făcut din cîteva linii drepte, sînt pe cale să mă transform într-un ghem smotocit de ață. Nu e vina oamenilor ăstora, mă gîndesc, te-ai nimerit tu să ceri parizer la magazinul de delicatese.

Dacă-i pe așa, ia să mănînc și un burger. Mă îndrept spre una dintre camionete. Cu fața spre grătar, cu spatele la mine, un băiat cu plete blonde sfîrîie ceva acolo. „Fiți amabil”, zic, el se întoarce spre mine. Doamne-Dumnezeule, cît ești de frumos, îmi vine să-i zic. Un Iisus cu ochi albaștri face burgeri. Mănînc orice, mă gîndesc. Numai să nu-i pui avocado.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.