Lansări, vernisaje, firitiseli
Ăla care o să descopere o metodă mai altfel decît lansările obişnuite de carte la tîrguri sau banalele vernisajele de expoziţii în case de cultură o să fie un om lăudat. O să-i fie greu, tare greu, pentru că genul ăsta de evenimente au deja un tipic, o strategie şi un mod de desfăşurare extrem de bine închegat. Greu să ieşi din reţeta pe care mulţi o ştiu deja cu ochii închişi. Gramajul de invitaţi la cana cu public aleator, numărul de exemplare de luat şi de dat, ora, presa, data.
Pentru un ochi proaspăt, o zi obişnuită de tîrg de carte poate fi un spectacol mai degrabă obositor. Şirul de standuri de editură e gîtuit undeva de o lansare mai babană. Publicul, destul de numeros, e aşezat în semicerc în faţa cîtorva persoane care-şi trec un microfon de la una la alta. Chestiunea se poate produce şi cu persoanele din centrul atenţiei aşezate la o masă. Între persoane se află autorul, vreo doi critici amici şi, poate, un jurnalist mai cunoscut, uneori specialist în domeniul abordat în carte. Criticii, jurnalistul, prietenii autorului se lansează într-o şarjă de laude la adresa scriitorului, a cărţii, a scriiturii, a contextului, a coperţilor. Unii sînt vorbitori de meserie. Au la activ sute de asemenea lansări. Vorbesc precum coperţile patru ale cărţilor din Penguin, de pildă, unde sînt reproduse fragmente elogioase din cronicile de ziare. Fragmentele astea care preamăresc opera respectivă se pot aplica la orice. Ca la Nobel: „Pentru contribuţia nemăsurată la dezvoltarea literaturii universale în care întrebările profunde ale umanităţii îşi găsesc răspuns în…“ – ştiţi genul ăsta de prostii. Vorbitorii de meserie ştiu să alunece prin asfel de evenimente şi să vorbească jumate de oră fără ca măcar să fi citit cartea bietului autor. Ăsta, autorul, stă stingher şi roşu, îmbrăcat în cel mai bun costum, cei mai buni jeanşi sau în cea mai potrivită rochie. Sunetul care trece din microfon în boxe e prost, sinistru de prost. Fîrîie şi cîrîie şi bubuie şi face microfonie. În jur, rumoarea, gălăgia şi lansările de la celelalte standuri se încalecă oricum. Vorbitorii de meserie ştiu să facă glume. Le fac. Lumea de pe margine rîde. În public sînt doamne care strîng la piept cartea autorului, gata să primească autograful pe primele pagini. Lucesc de emoţie şi bucurie. Unele au pălării de soare cu flori de pînzică şi sandale. Altele, unghii roşii şi fuste cu bluze largi, new age de acu’ 30 de ani. Tot în public sînt prietenii şi rudele autorului, zîmbind – „Ia uite-l, mă, cred că are emoţii, săracul. Oo, cămaşa aia i-o ştiu de la ultima nuntă la care am fost împreună…“ şi cine ştie ce altele le-or mai trece prin cap.
Vorbitorii vorbesc. Unora le place teribil să se audă. Se vede literalmente fizic cum le reuşeşte o întorsătură de frază tocmai cînd credeai că au uitat unde să pună predicatul sau cum să lege o completivă despletită. Pe mulţi nu-i vezi lansîndu-l pe bietul om care a scris o carte, ci lansîndu-se pe sine. Păcat de zgomotul din jur. Cînd cineva tocmai spune cum scriitorul ăsta din faţa noastră care a scris cartea e ca o fîntînă care stăpîneşte şi adîncurile, dar şi cerul care se oglindeşte în ea, e foarte posibil ca la standul de alături, într-un happening, într-un spectacol experimental, doi tineri să zacă pe spate şi să citească (de asemenea la microfon) fragmente din altă carte: „Curul ei era ca un pilon, ţîţele ca nişte ogive…“ – gen de text. Orice e posibil la tîrgurile astea, ascultaţi-mă pe mine.
După lansările de la tîrguri, sînt lansările de la casele de cultură din diverse oraşe mai mici. Cu nimic mai prejos şi poate mult mai drăguţe. Aici, de regulă, amfitrionii sînt unii şi aceiaşi, figuri cunoscute şi respectate în oraş. Presa locală nu lipseşte; lansarea apare la buletinele de seară, nu lipsesc nici cîţiva liceeni pe care a picat măgăreaţa şi au fost aduşi cu japca la eveniment. Iar aici fursecurile parcă-s mai bune. Le face garderobiera acasă, nu ca la Bucureşti, luate de-a gata.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.