Lampion, 3,50 lei

Să vii în Dudești, București. Tramvaiul taie, măcelărește cartierul. I-au scos mațele, rezidențele și blocurile de pe bulevardul Alba Iulia. Dar e un aer din ăla de „s-a ales praful“. Mall-ul de la Vitan, după ce a lucit, acum e banalitate, e iepurească minciună, nu-ncîntă pe nimeni. Caști gura la praf. Case înghesuite de mahala au tăcerea lor, într-o guralivă mișculație. Uite tramvaiul care urlă, uite mașinile care zdruncină, uite claxoane care-s clopot sub arșiță. Ai rasoleli de toate culorile. Nu-ș’ ce afaceri aici și-au găsit obștescul sfîrșit. Culmea, doar o vinărie de lux și-o cofetărie prosperă. A, ba nu, aici eu mint. E un magazin, cu de toate, dar nu alimente. Care menționează: plata cu card. De aia am și intrat. N-aveam lețcaie. Intru în magazin însă și pentru că-năuntru e lampion la 3,50. Felinar făcut din hîrtie, asta era albastră, nu știu de era pergament, oricum mai mult plăsticos-textil. Căutam ceva pentru un festiv. Și, dacă se dă și cu card, e utilul complet, precum futilul. Și am intrat. Mirosuri, zero. Dar o lume alandala. Nici cîrpe, nici lux. N-am discernămînt. Mă pierd. Colaps în cap. Dar eu căutam lampionul. Nu e lampionul! Lampionul e lipit doar de vitrină. Sus, sus de tot. În lumea lampioanelor. Fără vorbe, cu lumina promisă. Dar io întreb de lampion. Mă fascinează ideea de a arunca în aer lumină. Țin mult la nebunia asta. Reverie, reverie! Dar ce să fac cu ea? Trebuie să mi-o cumpăr. Și întreb. Vînzătoarea era ocupată cu altele. Cu o poveste îmbîrligată. O vorbea cu o vecină. Atunci am văzut ungherele, elasticele de păr și de chiloți-pijamale. Erau detaliile profane ale aerului lampioanelor. Aer pur. Și întreb. Și răspunsul nu era nimic. Că să se aprindă cu o brichetă. Dar eu nu fumez, n-am brichetă. Și atunci a sunat telefonul. O expoziție la Academie, la bibliotecă. Da, dar lampionul? Păi, dacă nu am brichetă, nu cumpăr lampion. Am renunțat repede la fast, la futil și la reverie. Ciudat mai sînt!