La vulturi. Care vulturi? Codalbul lui Dinescu

10 septembrie 2019   Societate

Sună acum cîțiva ani telefonul la noi la sediu și o voce masculină, tînără, îmi spune că posesorul ei a găsit un vultur bolnav și vrea să îl salveze. Sînt la SOR, printre ornitologi, doar de cîțiva ani, dar tot știu că vulturii nu mai stau în România decît în citybreak – vin de la bulgari și pleacă. Mai știu că orice pui de șoim este cel puțin vultur în ochii bucureștenilor care ne sună să îl salvăm, mai știu că există însă și… excepții. Aflu că vocea îi aparține unui tînăr pe nume Andrei Dinescu și că e de undeva de lîngă Dunăre. Îi spun să îmi trimită o fotografie sau două cu pasărea, să mă lămuresc ce specie este și mă așez liniștit la calculator. În două minute – poza. O enormitate de codalb ținut cu greu de un om matur în fața camerei. Mă uit și la nume, și la adresa de e-mail, și la cea din semnătură. Fiul poetului Mircea Dinescu poza un vultur codalb cu probleme. La Cetate. Într-un grajd, o dependință a hanului.

(Trec repede peste faptul că un codalb nu e un vultur, este o acvilă. Dar nu trec pînă nu îi rog pe toți traducătorii din engleză ca oricînd mai întîlnesc termenul eagle să nu îl mai traducă vultur – este acvilă. Acvilele sînt cele mai puternice păsări de pradă, iar dacă vreți să o vedeți pe cea mai agresivă, e de ajuns să vă uitați pe stema României, acolo este acvila de munte. Acvilele vînează, vulturii nu.)

Bafta păsării, la sediu la noi erau doi colegi de la Grupul Milvus, care au unul din puținele (le numeri pe degetele de la o mînă) centre de salvare și reabilitare de păsări sălbatice din România. Le arătăm pozele și uite așa drumul de la București la Tîrgu Mureș a deviat prin Cetate. Pe scurt – ornitologii ajung la Cetate. Sună la veterinarul cu care lucrează, la Vets-4Wild, sună și în Ungaria, la medici veterinari care au experiență în otrăviri. E noapte, dar telefoanele se încing. E un caz de otrăvire. Pasărea are nevoie de medicamente. Care nu sînt de găsit pe malul Dunării. Mircea Dinescu, care venea și el de la București, face o oprire la un spital din Oltenia, de unde aduce atropina. Pasărea e injectată, apoi vomită o jumătate de rață. Din rață iese adevăratul vinovat: Furadanul. Acvila ar fi murit din cauza unor boabe lăsate pe cîmp de un fermier ca să ucidă rozătoarele. Codalbul se plimbă apoi la Tîrgu Mureș. Este o femelă puternică și în doar cîteva zile trage să rupă voliera în care era cazată. Și-a revenit. I se pune un emițător pe ea și eliberarea e făcută de Andrei Dinescu, alături de echipa de ornitologi.

Nu, nu ăsta e rostul articolului, să prezinte o poveste, chiar dacă e una fericită. Nu e o poveste despre salvatori, ci una care ne arată cum am reușit noi, românii, să scăpăm de vulturi. Cu otravă. În cazul din 2014, codalbul mîncase o rață care murise otrăvită cu Furadan. Și în prezent, și atunci, Furadanul era interzis. Cu toate acestea, era folosit de fermieri. Wikipedia spune că un singur bob e de ajuns ca să ucidă o pasăre. În cazul de față, două.

După 83 de ani

În 2015, marea surpriză a ornitologilor români: un zăgan a revenit în România după… 83 de ani. A sunat iar telefonul, dar au răspuns alți colegi. Și-au luat aparatul foto și duși au fost. Am aflat abia după două zile de ce. Sunaseră ornitologii din Franța că un vultur bărbos hoinărea prin România, dar de cîteva zile transmițătorul lui dădea aceeași locație. Era posibil ca pasărea să fi murit.

(Hoinăritul ăsta e pe bune la vulturi și la alte păsări de pradă. Cel puțin exemplarele tinere își întind aripile și se tot duc unde văd cu ochii. Și văd bine de tot. Zăganul în cauză a plecat din Franța, a ajuns pînă în Belarus și tot nu se săturase.)

Pasărea nu murise. Era bine, aștepta niște coțofene și niște ulii șorecari din apropiere de Baia Mare să termine de mîncat la cadavrul unui maidanez. Zăganul se hrănește cu oase, are nevoie de alte specii necrofage care să îi pregătească lui masa. A mîncat un femur, s-a ridicat, a fost fotografiat pentru arhiva SOR și dus a fost. În cîteva ore, emițătorul arăta că era deja la Alba Iulia. Pasărea era bine, ornitologii francezi au respirat ușurați. Adonis, așa se numește zăganul în cauză, a mai stat la noi doar cîteva zile și dus a fost prin Cehia. Ca să revină și… să dispară de pe hartă. Tot în Oltenia. Emițătorul s a oprit brusc. Din fericire, de data asta a dat rateu tehnologia, pasărea este bine-mersi, a ajuns înapoi în Franța și a fost fotografiată cînd se hrănea alături de alți zăgani. Nu vreți să știți prețul unei astfel de călătorii. Adonis provine din ouăle de la o grădină zoologică – iar ouăle de zăgan sînt foarte rare. Masculul a fost crescut cu greu de ornitologi și a fost eliberat în munți, în Franța. A crescut alături de alți zăgani și s-a hrănit cu ce îi lăsau ornitologii la o stațiune de hrănire. Da, dacă vrei să refaci populațiile de vulturi, ai nevoie să le lași hrană în anumite locuri, pînă cînd cresc de ajuns să își caute singuri. În unele țări, fermierii sînt chiar încurajați să lase animalele moarte în natură, special pentru ca în acele țări să mai existe vulturi.

Accidentele

An de an avem apariții de vulturi în România. Cînd un hoitar, cînd un vultur pleșuv sur, cînd un vultur negru. Dar nu mai cuibăresc la noi. În Bulgaria este în desfășurare un proiect de reintroducere de vulturi și unele păsări își mai întind aripile prin Dobrogea. Cîteva au fost găsite otrăvite, altele malnutrite, dar ultimii ani au adus cazuri fericite. Sînt apariții accidentale, nu sînt obișnuite. În 2013, un vultur sur se odihnea pe antenele GSM de pe un hotel din centrul orașului Alba Iulia. Dar imaginea nu s a mai repetat vreodată. Și este și foarte greu. Ei sînt apariții accidentale acum, dar tot dintr-un accident nu mai avem vulturi. În agricultura comunistă exista „combaterea“ lupilor cu ajutorul cadavrelor otrăvite. Se lăsau oi pline de otravă pe cîmp, în speranța că lupii vor fi victimele. Din păcate, nu și singurele. Vulturii sînt păsări care mănîncă doar cadavre. Sînt echipa de curățenie a naturii. Cei pleșuvi suri și cei negri desfac un cadavru și îl devorează. Bucățile mici sînt preluate de vulturul hoitar, iar zăganul ia și oasele. Nu mai rămîne nimic din cadavru. Nici boala de care suferea animalul mort, nici otrava pusă de oameni. Dar și după ce am pierdut vulturii, nu ne-am învățat lecția. În 2018, în plină criză a pestei porcine, vînători și agricultori cereau să fie ucise ciorile, coțofenele, codalbii, ulii, orice animal necrofag, pentru a nu se răspîndi pesta. Culmea e că la un search simplu pe site-ul Comisiei Europene puteai afla că boala asta e transmisă doar de om, porc domestic, mistreț și… o căpușă. Uneori, cînd omul intră în panică, dacă are un ciocan în mînă, orice este în jur devine cui. Eu lucrez de șapte ani la SOR și nu am văzut niciodată un vultur viu în România, în sălbăticie. Doar în străinătate. A, și Dobrogea e curățată de lupi, iar acum fermierii se plîng de șacalii care au apărut în număr foarte mare. Dușmanul natural al șacalului – lupul.

Vinovatul

E boala noastră să căutăm vinovați. Aici e simplu, te uiți la ce înseamnă agricultura intensivă și vezi că Europa își pierde biodiversitatea mai rău ca niciodată. E simplu să arăți cu degetul și cam atîta. Să le ceri să se oprească. Să postezi în social media și să spui că ai făcut ceva. Dar cine ar vrea să își piardă profitul doar pentru o șopîrlă sau pentru o specie de păsări? Cîți consumatori ar renunța la mălaiul grișat sau la făina „cu trei nule“, la pîine, doar ca să ocrotească o specie sălbatică? De aceea există măsurile de agromediu – situații win-win pentru toți. Există subvenții pentru fermierii din vestul țării unde apare o infimă populație de dropie. Dar și pentru gîsca cu gît roșu, cea mai periclitată specie de gîscă din lume. Prin ultima măsură de agromediu intră anual milioane de euro în România. Fermierul primește 150 de euro la hectar dacă lasă o parte din boabele de porumb pe sol, de unde se hrănesc gîștele. Și căprioarele. Și șoarecii. Și rațele. Soluția, identificată de noi, la SOR, este una singură. Să lucrăm împreună. Și așa se face că acum avem un proiect în care sînt implicați și ranger-ii de la Parcul Natural Insula Mică a Brăilei și… vînătorii. Cu ei organizăm patrule comune împotriva braconierilor. Problema este să nu cumva să fie prea tîrziu – în lume se estimează că mai sînt doar 50.000 de gîște cu gît roșu. Se estimează, pentru că ele iernează în România și Bulgaria, dar de cîțiva ani nimeni nu a mai văzut stoluri așa de mari. Iar agricultura intensivă este, în continuare, inamicul numărul unu pentru biodiversitatea din UE. Și nu, fără compensații pentru a sprijini fauna de pe terenurile agricole, nimeni nu va ajuta nici rațele și nici vulturii. Așa puțini cum sînt cei care mai apar pe la noi. 

Ovidiu Neculai Bufnilă este responsabil de comunicare al Societăţii Ornitologice Române (www.sor.ro), cel mai longeviv ONG de natură de la noi.

Mai multe