La teatru
Să mergi la teatru a rămas, cel puţin pentru mine, un eveniment. Cu totul altceva decît mersul la film, pe care-l privesc ca pe o evadare din cotidianul de multe ori cenuşiu. Acolo, în întunericul sălii de cinema, eşti, pînă la urmă, singur cu personajele din film, asemenea eroinei interpretate de Mia Farrow în Trandafirul roşu din Cairo (Woody Allen, 1985).
La teatru însă, de cele mai multe ori, eşti la vedere. Trebuie să te îmbraci festiv, să te „arăţi“ celor din jur. Te duci – cel puţin în ce mă priveşte – cu conştiinţa mai acută că urmează să participi la „un act de cultură“, şi nu să te ascunzi într-o lume de împrumut la îndemînă. Tocmai de aceea aşteptările, în ce priveşte piesele de teatru, sînt mai mari. În ultimul timp, reluînd, după o pauză destul de mare, seria „experienţelor“ teatrale, am avut reacţii din cele mai diferite: unele piese m-au dezamăgit, pe altele le-am găsit suportabile şi, cu greu, am dat şi de unele cu adevărat interesante. M-am dus, de pildă, plină de încredere, luînd bilete de la casă, reglementar, ca orice spectator, la o comedie aparent clasică la Nottara: Soţul păcălit, în regia lui Mircea Cornişteanu. Evident, după Molière. Cu Ion Haiduc şi Cerasela Iosifescu, printre alţii. Am venit pusă pe rîs, şi am rîs. Dar, de fapt, nu aş fi avut în mod special de ce. Din Molière rămăseseră puţine lucruri, poate doar situaţiile în sine. Dar piesa era, din păcate, fără substanţă. E adevărat că, dacă ar fi fost să o judecăm ca pe un subiect de film, lumea ar fi avut de ce să rîdă: soţul, mai în vîrstă, era înşelat, prostit în faţă de nevasta mai tînără. Dar totul rămînea la nivelul faptelor. Şi cam atît.
După un timp, am ajuns la o premieră, la Teatrul Naţional: Dineu cu proşti, de Francis Veber, în regia lui Ion Caramitru. Cu Horaţiu Mălăele şi Şerban Ionescu în rolurile principale. Nici piesa asta nu era cine ştie ce complicată. Însă, spre deosebire de precedenta, în genul ei, era exact ce trebuie. Le avea pe toate la locul lor: şi textul, care era spumos şi actual, fără a fi genial; şi punerea în scenă, care era discretă, fără să cadă în exagerări ridicole; şi mai ales jocul actoricesc. Am rîs la o piesă care, probabil, va fi un succes. Pentru că răspunde aşteptărilor publicului larg de teatru.
În sfîrşit, la cea de-a treia piesă, Şefele, de Werner Schwab, în regia lui Sorin Militaru, de la Odeon, am avut altfel de trăiri. Estetice, dar şi filozofice (în sensul întrebărilor despre rostul vieţii etc.). Am rîs şi la Şefele, dar a fost un rînjet, mai curînd. Nu neapărat din cauza numeroaselor expresii scatologice şi fiziologice care se învîrteau în jurul „latrinei“, în piesa de faţă: latrina era, pînă la urmă, o metaforă destul de puternică, iar textul piesei foarte bine scris. Ci pentru că aceasta punea probleme grave, importante, fără ieşire, ale naturii umane. Şefele face parte din categoria de piese care te pun pe gînduri în ce priveşte „sensul existenţei“ şi posibilităţile oamenilor de a face faţă condiţiei lor mizerabile. Este, incontestabil, o piesă interesantă, interpretată impecabil de trei actriţe mulate pe rolurile lor: Coca Bloos, Emilia Dobrin, Dorina Lazăr.
Deşi mi-a lăsat un gust amar (din cauza subiectului, şi nu a punerii în scenă), piesa m-a liniştit întrucîtva în privinţa calităţii producţiilor teatrale actuale. E drept că, pe lîngă cele trei menţionate, am mai văzut încă vreo două, aparent cu pretenţii, care nu m-au convins deloc: aici regizori de prestigiu încercau puneri în scenă atît de voit imaginative, avangardistice şi acrobatice, încît deveneau penibile.
Într-un asemenea context, o piesă interesantă ca text şi ca punere în scenă, şi profesionist jucată, devine un eveniment. Evenimentul despre care spuneam că ar trebui să fie orice spectacol de teatru... Un eveniment poate fi, din fericire, şi o piesă bulevardieră de succes, adecvată genului său, care înţelege să exceleze în limitele lui, fără pretenţii de a deveni altceva.