La tarabe

După ’89, am trăit, de sărbători, nemărginita bucurie a tarabelor. A comerțului stradal, legal sau ilegal, cu te miri ce. De toate pentru toți. Bucuria cetățeanului frustrat de orice din cenușiii ani ’80 comuniști. 

Să ieși pe stradă, în 1990, era, pentru un asemenea cetățean, în rîndul cărora mă încadram cu succes, Paradisul. Sigur, un paradis, mic, încă cenușiu, terestru și limitat. Dar, totuși... Numai ieșind din bloc puteai păși într-o lume a ispitelor. Într-o uriașă căsuță de turtă dulce a vrăjitoarei din „Hänsel și Gretel”. Dacă te nimereai prin zona Unirii ori Romană, și nu numai, ceva sau cineva îți făcea cu ochiul la tot pasul și te trăgea de mînecă. Dintr-o lume în care nu fusese aproape nimic, în care strada era, în cea mai mare parte, de o platitudine somnoroasă, apăruse acum o creatură pulsînd de viață și întinzîndu-și tentaculele infinite spre tine, o victimă doritoare, mulțumită de statutul ei. 

Pe asfaltul cenușiul și, de cele mai multe ori, prăfos ori noroios, te pîndeau, habar n-aveai cînd și unde, vînzătorii ambulanți cu sacoșele lor miraculoase de rafie. Din care puteau scoate orice: de la maieuri și chiloți de bumbac, imaculat de albe, aduse de prin Turcia ori Serbia, la paste de dinți, săpunuri, ness-uri, tacîmuri și pahare de plastic din avion, șervețele, parfumuri, cărți, filme, muzici... Era o continuă ispită, la fiecare pas te aștepta un copac al abundenței care-ți băga crengile în ochi. Și nici nu știai ce fructe face, era un copac incert și hibrid, care habar nu avea nici măcar el însuși ce roade va da în clipele următoare. Cert era, însă, că orice roade ar fi fost, poporul avid de cules s-ar fi bucurat. Se bucura.

Cred că, pe atunci, nici nu se putea vorbi de tarabe propriu-zise. Erau oamenii cu sacoșe despre care spuneam, cu sau mai ales fără autorizații, care se așezau pe stradă, unde li se părea lor mai potrivit și mai la adăpost să-și vîndă marfa. Căci, cum spuneam, clienți erau. Se deschisese, practic, totul: ușile temnițelor fuseseră date de pereți și foștii deținuți rupseseră zăgazurile, tălăzuind unde văzuseră cu ochii. Și înfruptîndu-se din tot ce le fusese la îndemînă, în ciuda riscurilor. 

Căci riscuri erau. În sensul în care, în epoca exuberantă și periculoasă de atunci, nimic nu era neapărat ceea ce părea a fi. Putea fi – fie că era ceva de mîncare ori ceva de îmbrăcat –, dar șansele înclinau mai mult în favoarea lui a nu fi. Pentru că era o lume a posibilităților, dar a posibilităților ieftine și neverificabile. Și a aparențelor. Oamenii aveau nevoie de abundență, chiar dacă era, într-un fel, o pseudo-abundență. Nu conta într-atît că puteai fi păcălit. Îți asumai, cumva, lucrul ăsta cu fiecare cumpărătură. Nu era o achiziție la rece, calculată: ci una pasională și compensatorie. Compensatorie pentru toți anii în care, cu excepția polonezelor care mai veneau pe la mare, a tarabelor de pe Lipscani și a doamnelor care mai vindeau te miri ce pe la întreprinderi, nu ți se iveau ocazii să practici sportul ăsta: sportul cumpărăturilor implicate, cu sufletul la gură. Totul se reducea la severitatea precară a magazinelor comuniste aproape pustii. 

Riscul ăsta permanent era, însă, formidabil. Da, cumpărăturile de atunci nu erau lipsite de pericole. Oricînd te puteau paște fie o țeapă, fie o toxiinfecție alimentară. Dar adrenalina... Totul se desfășura la cote maxime. Luai primul hamburger de la taraba de pe lîngă Arhitectură, cred că se numea „Bulevard”, și nu erai sigur că vei supraviețui. Dar stăteai la coadă pentru el, și gustul lui ți se părea paradiziac. Nu conta dacă făceai afte. Mîncai un hamburger! Erai în rîndul lumii, civilizate, occidentale, aceea despre care nu știai decît din filme și poze, aceea care ți-era prezentată de regimul comuunist ca acerbă, în care nici un cîine nu se plimbă cu vreun covrig în coadă pe stradă și în care oamenii erau lăsați să moară acolo, ca-n SF-uri, dacă li se făcea rău. 

Și din hamburgerii ăștia te puteai înfrupta cu mult înainte ca picior de McDonald’s să fi fost pus în România. Și nici chiar de Coca-Cola, care a venit, din cîte îmi amintesc, mai devreme. 

Hamburgerii erau doar unul dintre multele produse stradale. Despre altele, în numărul viitor.