La ţară, şi nu tocmai

Majoritatea copiilor, pe cînd eram eu mică, aveau bunici la țară. Cu toții, aproape, își petreceau acolo vacanțele. Bunici care locuiau undeva mai aproape sau mai departe de București, care aveau niște case mici și simple, dar dotate cu grădini generoase și cu cîțiva veri tocmai buni de alergat, jucat „fațea“ și alte cele, mai aventuroase.

Eu, din păcate (sau cel puțin așa mi se părea atunci), aveam bunicii în București. Părinții mei nu se născuseră la țară, precum toți ceilalți, ci în București (mă rog, mama, tata era din altă țară, dar tot de la oraș). Ca atare, nu mă potriveam în pattern. Cînd venea momentul compunerilor cu ce ați mai făcut în vacanță, eu nu puteam relata întîmplări comice cu miei, porci, găini sau alte vietăți, și nici șotii cu verii năvalnici. Eu mergeam la Mangalia sau la Sinaia, à la longue, ori în deplasări cu părinții mei, care făceau documentare. În loc ca toate astea să mi se fi părut interesante, la vîrsta conformismului aproape absolut, nu voiam decît să fiu o oaie oarecare din turmă, să nu ies cu nimic în evidență.

Era și așa destul că, la mine acasă, nu aveam o sufragerie ca lumea, precum majoritatea colegilor mei, în care să pot primi, una în care să existe o canapea cu model, o vitrină cu servicii și bibelouri în locul central, un covor persan pe jos sau măcar o mochetă cu aspirații pufoase, o lampă cu ciucuri de sticlă, precum și o mamă care să facă pastă de pește, icre, salată de vinete, roșii și ouă umplute și prăjituri cu cel puțin o dungă colorată în mijloc și cu glazură. Mamă care să fie plinuță, eufemistic spus, să aibă un permanent scurt și sîrmos sau un coc, să vină mereu cu tăvile și să se retragă apoi strategic.

Eu aveam o sufragerie plină de cărți, cu o masă uriașă din lemn care ocupa o mare parte din încăpere, cu un pat aproape monahal și cu parchet bătătorit și deloc lucios pe jos. Precum și o mamă super-spectaculoasă, care nu făcea însă nici icre, nici pastă de pește și nici ouă umplute (ci doar uneori supă de roșii și friptură cu salată), care nu aducea tăvi, dar care, în schimb, știa cum să vorbească cu colegii mei și nu era obligată să se retragă (deși o făcea).

Exista, totuși, un „la țară“ al meu, la bunici. Bunici care locuiau în București, dar la casă. În case care aveau curte și dădeau spre cîte un parc: cea dintîi spre Carol, cea de-a doua spre Tineretului. Ei aveau, într-adevăr, o legătură cu mult rîvnita țară, în sensul că amîndoi se născuseră acolo, în cîte un sat. Și nu numai atît: în felul lor, aduseseră țara la oraș – asemenea unui număr mare de co-orășeni de-ai lor din acea perioadă. Oameni obișnuiți să viețuiască la țară și obligați să se adapteze în mediul urban, își mutaseră obiceiurile de acolo în „marele oraș“. De aici și inadecvarea multora dintre ei, și apariția unui tip de kitsch născut din această inadecvare.

Bunicii mei n-aș spune că aparțineau categoriei de oameni kitsch, ci doar interiorul casei lor împărtășea, pe alocuri, din trăsăturile kitsch-ului rustic. Altfel, modul în care bunicul meu își lucra grădina și trebăluia prin curte, făcînd cumva abstracție de orașul industrial în care trăia, era chiar cool și lăudabil. Bunica mea își decorase interiorul cum învățase ea la țară, dar și cum, de altfel, o făceau și atîția alți oameni de la oraș. Nu avea vitrina obligatorie și mobila lucioasă și canapeaua cu model, deși poate și le-ar fi dorit. În schimb avea covoare aduse de la țară, din lînă, mai adevărate, mobilă veche și solidă din lemn și scoarțe cu motive populare pe pat. Avea chiar și o vitrină, undeva, dar nu era cea din sufrageriile colegilor mei, era mai vetustă și mai demnă. Avea și ea milieuri și ștergare pe ici, pe colo, și tablouri cu fructe și scene de vînătoare. Dar nu chiar „Răpirea din Serai“.

În orice caz, la bunicii mei de la oraș (destul de în centru, de fapt), pentru mine era la țară. Nu aveam nici un văr cu care să pornesc în aventuri nebănuite, dar aveam gașca de copii de pe stradă, cu care alergam ca nebunii și jucam „fațea“ prin curte, pivniță, magazie și parc. Știam să batem mingea (!), să desenăm cu cretă, știam ce-i ăla un băț și chiar cum să ne suim în copaci (deși eu nu eram expertă la așa ceva).

Cînd rămîneam la bunici, ne culcam cu toții odată cu lăsarea serii și ne trezeam cînd se lumina de ziuă. Seara, înainte să adormim, nu se auzea nici pîs, simțeam de-a dreptul liniștea ca un zumzet implicit. Noaptea, singurele zgomote care ne deranjau erau sforăitul bunicului meu și cîte un țînțar care-și permitea să ne calce sanctuarul. În fiecare zi, la masa de prînz, se făcea și o mămăligă. Mai nimic nu se arunca, totul se recicla. Orice se rupea se cosea sau peticea. Bunica mea gătea în casă, iar bunicul trebăluia pe afară.

Era, cum spuneam, țara mea din buricul tîrgului. Am realizat asta ducîndu-mă recent la țara adevărată, cea de pe lîngă Cîmpulung Muscel, de unde sînt bunicii mei. Și realizînd că am o relație mai curînd poetică și contemplativă cu lumea de acolo. Și nu una de apartenență.

Foto: wikimedia commons