Ziua în care Căzăneştiul n-a fost nici comună, nici oraş

Într-o duminică în care, în sfîrşit, părea că primăvara şi-a găsit locul, liliacul înflorise şi se îngălbeniseră şi cîmpurile cu rapiţă, undeva, la aproape o sută de kilometri de Bucureşti, la Căzăneşti, în judeţul Ialomiţa, lumea a mers la vot. Mai exact, la referendum. 

Este

în cinci ani. Întrebarea este de fiecare dată aceeaşi: „Sînteţi de acord ca localitatea Căzăneşti să redevină comună?“ 

Povestea a început

. Mai exact pe 26 aprilie 2004, cînd localitatea a devenit – tot în urma unui referendum – oraş. Chiar şi acum, după 11 ani, oamenii nu ştiu ei prea bine cum s-a ajuns aici. A fost un val de orăşenizare care a cuprins toată ţara, pe vremea Guvernului condus de Adrian Năstase, aşa că între 2002 şi 2004 au avut această soartă peste 50 de comune. Deşi multe dintre ele nu îndeplineau şi nu îndeplinesc nici acum condiţiile stabilite de lege. „Cum să ne facă pe noi oraş dacă nu avem 5000 de locuitori, cum cere legea?“ sau „Cum să ne facă pe noi oraş dacă nu avem canalizare?“ Oamenii au început să-şi pună întrebări cînd au văzut că anii trec şi statutul de orăşean înseamnă doar... impozite mai mari. Atunci au început să facă presiuni: „Ce ne trebuie nouă să scrie orăşean pe buletin?! Prin referendum a devenit Căzăneştiul oraş, tot prin referendum să redevină comună, că aşa am fost de cînd ne ştim şi sîntem de rîsul curcii dacă spunem cuiva că trăim la oraş!“ 

Anatol Ghilea este un bărbat înalt şi slab, cu mîinile muncite. Se recomandă fermier. Adică are o bucată de pămînt şi nişte animale. Din asta trăieşte, deşi omul a făcut şi facultatea. De ceva vreme, şi-a pus în cap să facă Căzăneştiul din nou comună. Zice că e inamicul public nr. 1. Aşa îl vede primarul. Alţii spun că e reclamagiu de meserie. Cum o fi, cum n-o fi, a reuşit să strîngă semnături de fiecare dată şi să convingă Consiliul local să organizeze referendum. Ultima dată, adică anul trecut, a fost cît pe-aci să aibă şi cîştig de cauză. Au venit la vot aproape 42% din locuitorii comunei, iar 95% dintre ei au votat pentru revenirea la statutul de comună. Acum, că s-a schimbat legea şi e nevoie doar de 30% din numărul total de votanţi ca să fie validat referendumul, Anatol Ghilea – căruia localnicii îi zic Ghiocel – s-a apucat iar să strîngă semnături. A bătut satul în lung şi-n lat cu bicicleta lui ruginită şi a reuşit să impună organizarea referendumului chiar pe 26 aprilie, adică exact în ziua în care, în urmă cu 11 ani, Căzăneştiul devenea oraş.

E aproape ora prînzului, iar în faţa primăriei e agitaţie. Cîteva maşini de poliţie, cîţiva jandarmi, dar şi oameni de la judeţ au venit să se asigure că totul va fi în regulă. Pînă şi prefectul vrea să arate oamenilor că „judeţul“ îi sprijină, aşa că a venit şi el. De fapt, fostul prefect, cel care conducea judeţul în 2004, s-a născut în Căzăneşti, iar localnicii spun că a fost... aşa, o ambiţie şi o mîndrie, să-şi vadă el locul de baştină ajuns oraş. Însă mulţi dintre căzăneştenii cu care am vorbit mă întrebau direct: „Cum să faci, domnişoară, din locul ăsta oraş? Cum?! Cu baliga pe drum şi cu vaca priponită la şosea? E ca şi cum eu vreau să vă fac profesor, dar dumneavoastră nu aţi terminat nici liceul. Cum să faci dintr-un loc... ce nu e?“ 

Primarul Traian Stelian spune că nu poţi să baţi din palme şi – gata! – se schimbă locul peste noapte. „Oamenii trebuie să aibă răbdare! Uitaţi, anul ăsta am primit de la bugetul de stat aproape 40 de miliarde de lei. Niciodată n-am primit aşa de mult. Cu banii ăştia putem să facem ceva, să începem nişte proiecte. Dacă ne întoarcem la comună... o să ne ia banii înapoi!“ „Bine“, îi spun, „dar, pe de altă parte, oamenii se plîng că plătesc impozite mari.“ „Ştiţi cine se plînge, domnişoară? Exact ăia care nu are pămînt! Uite aşa! Cînd am ieşit primar, m-au sprijinit, acuma vor iar comună!“ 

Iar argumentele între cele două tabere tot vin şi se tot contrazic. „Uite, am făcut trotuare!“ – spune primarul. „Trotuare sînt peste tot! Alţii au şi piste de biciclete!“ – spun localnicii. „Am băgat apă în comună!“ „Degeaba, dacă nu avem canalizare!“ „Am reparat şcolile!“ „Lăsaţi, că asta se face şi la comună!“ 

Totul, pînă la impozite. Pînă cînd omul simte că i se bagă mîna în buzunar mai mult decît ar trebui. Domnul Anatol mă prinde din spate cu bicicleta lui. „Ăsta e Mercedes-ul meu! Ştiţi ce am mai aflat, domnişoară? Cică au umblat de la primărie prin ţigănie şi le-au spus oamenilor că dacă se duc la vot, le taie ajutorul social!“ 

Căzăneştiul îl baţi la pas lejer, de la un cap la altul, pe şoseaua principală, cam în 30 de minute. Locul pare prea mic, pentru orgoliile şi nemulţumirile pe care le aflu la tot pasul. Locuitorii spun că primăria are interesul să ţină localitatea oraş pentru că ar învîrti mai mulţi bani: „Primarul are salariu de primar de oraş. Peste 4000 de lei! Plus o grămadă de angajaţi la primărie! Plus impozitele noastre şi banii de la buget! Dar ştiţi cum se luptă consilierii cu politica şi cu administraţia? Ca porcul cu dovleacul!“ 

De partea cealaltă, primarul spune că oamenii nu au răbdare şi nu înţeleg că au de cîştigat pe termen lung, dacă localitatea rămîne oraş. O doamnă care aşteaptă autobuzul spre Bucureşti îi ţine partea: „Cînd s-a desfiinţat Combil-ul – combinatul de porci – am rămas fără serviciu şi eu, şi bărbatu-meu. Aveam acasă două vaci... Unde să le ţin? Eu stau în centru... Dacă stăteam pe la marginea localităţii, le scoteam pe islaz. Aşa că ne-am găsit de serviciu şi am dat vacile. Ne-am pus gazon frumos în curte, ne-am mai modernizat şi noi. Nu ne mai întoarcem la coada vacii! Că din comună ne-am făcut oraş. Dacă din oraş ne facem din nou comună... pe urmă nu mai ajungem noi oraş niciodată!“ 

Cam aşa crede şi domnul Cezar Ciobanu. Fost profesor de matematică, acum pensionar. El a ajuns în Ialomiţa în ’56, pentru că aici a primit repartiţie, după terminarea facultăţii. A predat mai întîi într-un loc inventat pe hartă în anii aceia: Fundata, satul unde fuseseră deportate peste 12.000 de familii din Banat, Basarabia şi Macedonia. Copiilor deportaţilor le-a predat domnul Ciobanu în primii ani, ca profesor. La începutul anilor 1960 a venit în Căzăneşti, împreună cu soţia. La vremea aceea, comuna nu era electrificată. Dar nici nu se compara cu pustietatea şi sărăcia din Fundata. Lumina a venit prin 1965, tot pe atunci, tînărul învăţător şi-a luat televizor, frigider şi aragaz. „Aragazul era o minune pentru noi. Atunci se dădeau cu aprobare, nu putea să-şi cumpere oricine, trebuia cu intervenţii... Acum, cred că nu mai e familie în sat care să nu aibă frigider, aragaz sau televizor.“ 

Domnul Ciobanu a lucrat în învăţămînt 38 de ani. Sub ochii lui au crescut generaţii, s-a dezvoltat şi comuna. În comunism – îmi spune – oamenii nu au dus-o prost. Era un IAS puternic în comună, şi mai era şi combinatul de porci, unde înainte de 1990 erau peste 3000 de angajaţi. Veneau autobuze speciale şi îi aduceau la muncă din toată zona. Pînă şi acceleratul oprea la Căzăneşti! Ce mai, era o comună înfloritoare, care avea un rol important în zonă. 

Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu nu a venit niciodată la Căzăneşti. Profesorul de matematică îşi aminteşte că venea mai des în comuna vecină, la Gheorghe Doja. Dar el a avut norocul să-l vadă odată de aproape şi chiar să-i strîngă mîna. Era cu copiii la muncă patriotică, adunau porumbul de pe cîmp şi tovarăşul a aterizat cu elicopterul chiar acolo, că era mai aproape de Gheorghe Doja. 

Cînd Căzăneştiul a devenit oraş, profesorul de matematică era consilier local. A votat pentru transformare. „Am zis că e bine. Şi la fel zic şi acum. Oamenii cred că localitatea se poate face oraş bătînd din palme. Nu. Nici în cinci, nici în zece ani. Dar ceva s-a schimbat. A apărut un notariat, avem un stomatolog, un centru de evidenţă a populaţiei... E drept că impozitul e mai mare. Dar doar la cei care au pămînt. În rest, la case, majoritatea sînt din paiantă, puţine sînt din cărămizi, aşa că nu-i afectează prea mult. Eu sînt pentru ca să rămînă oraş. Altfel, ne-am întoarce în timp.“ 

Am mai fost la Căzăneşti în 2008. Oamenii erau şi atunci nemulţumiţi de impozitele mari, de faptul că nu au venit investitori, că nu au locuri de muncă, gaze sau canalizare. Ce s-a schimbat la Căzăneşti în şapte ani?! Primarul, căruia i-a luat locul viceprimarul, şi care se recomandă acum cel mai sărac primar din judeţ („Cred că sînt singurul care nu are firmă“ – îmi mărturiseşte, deşi nu l-am întrebat). Apoi, trotuarul cu dale, un monument pentru Eroii Revoluţiei în faţa bisericii proaspăt renovate, şi un restaurant-pizzerie, chiar în centru, lîngă primărie. 

În drumurile mele prin oraşul-comună, sau comuna-oraş, mă reîntîlnesc cu primarul, undeva, prin dreptul stadionului. „Ce faceţi, domnişoară?“ „Descopăr oraşul, domnule primar!“ „Nu, nu!“– mă contrazice domnul primar. „Nu e oraş!“ „Nuu? E comună?!“ „Nu, nu! Azi nu e nici oraş, nici comună. E localitate.“  

La referendumul din 26 aprilie 2015, la Căzăneşti au participat 33% dintre alegători. Adică 964 de cetăţeni. 98% dintre ei au votat pentru revenirea localităţii la statutul de comună.  

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. 

Foto: F. Codreanu