Zîna Blondă
Am 12 ani, o să fac 13 în decembrie. Sînt îndrăgostit pînă peste urechile mele clăpăuge de Zîna Blondă de la bloc. I-am cerut prietenia şi a acceptat regal, la începutul primăverii. O aştept cu entuziasm să iasă de la ore, pentru a o ţine de mînă. Dan şi Marius, competiţia de aceeaşi vîrstă de la bloc, par brusc mult mai gălbui decît în mod obişnuit, iar eu decid că e din cauza invidiei şi nu a lipsei de soare şi melatonină. Încerc cu greu să mă stăpînesc să nu zbor de fericire; acum, că sînt în gaşca blocului, evităm să discutăm despre faptul că sînt cioară şi ne comportăm ca şi cum m-aş trage direct din urmaşul cel mai brunet al lui Decebal şi nepoata lui Traian.
Şcoala Zînei este la vreo 10 minute de alergat de şcoala mea, aşa că mă ajută să fiu în formă şi pentru fotbal. Joc la club – la Universitatea Craiova – şi sînt şi în echipa şcolii – deşi sînt cel mai mic din echipă.
Sînt printre primii trei copii din clasă şi probabil că aş fi primul sau măcar al doilea dacă taică-meu nu ar fi alcoolic şi maică-mea ţigancă. Avem, în plus, norocul să fim şi săraci cu spume. Profu’ de mate şi profa de română sînt fumători de Kent şi atît părinţii lui Marcel, cît şi ai Ancăi (rivalii de la şcoală) par că au o investiţie masivă în stocurile nenorociţilor de capitalişti americani. În stridentă deosebire, noi investim exclusiv în producţia autohtonă de Carpaţi, Mărăşeşti, ţuică (mai ales tata şi unchiu’ Gogu), ceapă, varză, cartofi, gaz şi ulei (mai ales mama şi mătuşa Ana). Profii mei par să nu fie deloc impresionaţi de opţiunile de stoc ale familionului.
Frate-meu a încercat, într-o mişcare bine gîndită, să treacă Dunărea, la începutul iernii, pe o minge de 13 lei, fără să aibă habar să înoate. A fost din fericire prins şi se pare că mi-a ruinat orice şansă de a mai fi vreodată vreun şef de clasă sau vreo sculă în partid. Norocul lui e că are nişte ochi verzi super, e frumuşel tare şi trage de fiare; altfel, îşi foloseşte creierul cît mai sporadic posibil. Este posibil să ştie că cerebelul consumă cea mai multă energie din organism şi, ca orice tînăr responsabil, ar putea să fie profund preocupat de situaţia energetică de căcat a ţării şi de sprijinirea planului Partidului Comunist de a ne îndobitoci pe toţi. Am îndoieli că o face din convingeri ştiinţifice sau politice, căci folosirea la minim a materiei cenuşii pare să fie talentul lui pentru încă vreo cinci ani.
Eu însă nu am aceleaşi gene, aşa că trebuie să mă chinui să citesc, fiindcă singura mea şansă să impresionez zînele este cu poveşti.
A început vara şi mă cam feresc de soare; m-am prins că îmi cad cu tronc gagici blonde şi că părinţii lor nu par să răspundă pozitiv la negricioşi.
Mă frec cu religiozitate pe faţă cu o perie aspră, dar fără a avea efectul scontat – vrăjitoarea care e mă-sa Zînei nu e singura de la bloc care pare să mă perceapă ca subhumanoid.
În retrospectivă, mă bucur că nu existau pe atunci creme de înnălbire, căci fie aş fi dat iama în fondul zilnic de ţuică al lui taică-meu, fie m-aş fi reapucat de mers la înmormîntări (vezi povestea anterioară). Dacă m-ar fi prins taică-meu la banii de băutură, ar fi existat pericolul să fiu personal implicat în procesul de înmormîntare, în ipostaza de personaj principal.
Nu mai sînt prieten cu Costinel, fiindcă s-a apucat de fumat – păcatul fundamental pentru maică-mea, şi îmi iau îndeajuns de multă trosneală şi fără a risca o scoatere de draci ai fumatului cu lingura uriaşă de lemn din dotarea mamei.
Marinela are 14 ani şi stă la etajul 1, la scara vecină. Grasu’ o consideră bunăciunea blocului. Nu există consens din cauza Mirelei, care, deşi e mai urîtă, e mult mai ţîţoasă. Se pare că sînt singurul din echipa de fotbal a blocului pentru care mărimea nu contează şi nu mă loveşte bolunzeala atunci cînd se apleacă Mirela. Nu am intrat încă în pubertate – Zîna Blondă are 10 ani şi acum mă ţine de mînă şi cînd ne plimbăm în jurul blocului. Simt că îmi merit porecla pe care mi-o pune cu pizmă Dan: Bulibaşa.
La sfîrşitul verii însă, lucrurile se schimbă.
Septembrie abia a început. E seara tîrziu şi sînt amărît că în curînd începe şcoala. Mă urc în copacul de la scara a treia ca să mă uit la televizorul color al lui nea’ Olteanu – şef de gară, tatăl Marinelei. Sînt singur – nici Cristi, nici Duţu nu mai sînt afară. Se aprinde lumina în camera de alături faţă de cea cu televizorul, camera Marinelei. Mă uit curios la ce face Marinela, la televizor e oricum plictiseală mare, e ceva cretinoid cu sau despre Ceaşcă.
Marinela îşi scoate pijamaua din dulap şi începe să se dezbrace. Grasu’ devine brusc filozoful meu favorit. Marinela are cei mai frumoşi sîni posibili. E drept însă că nici nu am mai avut onoarea să fac cunoştinţă cu alţii în ultimii 10 ani. Întîlnirea este atît de emoţionantă, încît îmi dau seama că mi-am pierdut controlul asupra glandelor salivare. Cele 2-3 secunde în care mă holbez la gemenii Marinelei îmi afectează echilibrul şi cad de pe cracă. Cad bine, reflexele încă îmi mai funcţionează şi mă simt recunoscător partidului care dădea baştanilor apartamente la etajul 1. Sînt plin de bale şi confuz.
Am intrat în adolescenţă şi în viaţa mea apare în mod dramatic o nouă componentă: sexul.
Despre Neckermann-uri şi aventura cu Gigica, prima femeie din viaţa mea, poate într-o postare viitoare.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.