Visul unor nopţi de vară

18 august 2005   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Lumea părea croită din tipare pentru doi. De acolo, de pe terasa restaurantului, avu o clipă senzaţia că se află în vîrful nevăzut al unui punct de observaţie din care poate privi liniştit, dar atent, zecile de cupluri elegante care străbăteau, la pas domol, faleza. La răstimpuri, Oceanul ofta prelung şi-n adierile de briză caldă se amestecau ameţitor parfumuri scumpe şi şoapte repezi în toate limbile pămîntului. Era un început de august ca un măr frumos, din care muşcau amîndoi pentru ultima oară, dar nici unul nu voia să discute despre asta. Şi, de fapt, nici nu vorbeau. Masa lor era tăcută, singura masă tăcută din tot Universul. De fapt, ea tăcea şi el părea să-i respecte tăcerea. Şi nici măcar nu ştia vorbele potrivite unei conversaţii banale, dar care să se potrivească la rochia ei neagră, lungă şi superbă ca o noapte de primăvară. Aşa că prefera să tacă şi să-i zîmbească la răstimpuri, fîstîcit ca un adolescent în faţa primelor amoruri. Ea simţea tot, ştia tot, dar lăsa lucrurile să curgă firesc, să se dărîme fără zgomot. Din cînd în cînd, lumina marginea paharului de Sangría cu buzele ei roşii, de jar, părea gata-gata să spună ceva, apoi însă renunţa brusc şi întorcea privirea spre apă, asemenea unui marinar naufragiat în aşteptarea navei salvatoare. Nu era nimic acolo. O ştiau amîndoi, o ştiau toţi naufragiaţii de pe terasa restaurantului. Oceanul nu se mai vedea de mult, nu era Luna, nu erau nici stelele, doar o prăpastie de apă abia intuită şi, cu toate acestea, toate privirile erau îndreptate spre Marele Hău Negru, de parcă ar fi aşteptat, din clipă în clipă, să-l audă rostind o poruncă. Închise ochii şi, vreme de cîteva minute bune, adună o colecţie impresionantă de sunete calme: acorduri de pian din Casablanca, clinchet de pahare încărcate cu vin scump, valuri mici şi rîsete multe. Nimic strident, totul aşezat cu măsură în tiparul locului. Pînă şi chelnerul, cu zîmbetul lui firesc, plin de bunăvoinţă, i se păru din altă lume. Îi plăcea vinul, sîngerarea lui subţire de-a lungul paharului, se simţea stăpînul lumii şi, privind-o, avu o clipă impresia că e un zmeu care a furat o prinţesă, ducînd-o departe, în lumea lui de la marginea Lumii. Între timp, ea îl privea amuzată, lăsîndu-se admirată şi dorită. N-ar mai fi plecat niciunde, i se părea firesc să rămînă acolo, să împietrească acolo, pe terasa cu mese elegante şi chipuri relaxate. Era lumea ei, o confiscase puţin cîte puţin, în fiecare seară, aşa că nu-şi putea imagina nicicum despărţirea. Respira aerul încărcat cu adieri de mosc şi vanilie şi apoi îşi ţinea respiraţia preţ de un minut, încercînd să închidă în plămîni mirosul lumii de la începutul Oceanului. Nu pentru atunci, ci pentru mai tîrziu. Îi plăcea tot: şi lumina blîndă a felinarelor de pe ţărm, şi lumina ascunsă în căuşuri de ceramică a lumînărilor parfumate aprinse pe fiecare masă; şi sunetele grele ale saxofonului lui Ben Webster, şi melancolia pianului; şi el, şi Oceanul. Pa-ba-ba, ba-bam... Pa-ba-ba, ba-bam... Cîteva acorduri stinse dintr-o melodie veche pe care, mai apoi, vor încerca zadarnic să şi-o amintească. Un zîmbet larg al familiei de nemţi aşezaţi la o masă alăturată. Glasul aspru, dar plăcut al unui nordic, rîsul italiencei pe care o găseau în fiecare seară aşezată la masa ei, cea mai apropiată de faleză. Apoi, deodată, vocea chelnerului, ca o cortină de final, trasă peste cea mai scurtă vacanţă avută vreodată: - Where are you from? - Romania! - rostiră amîndoi, ca la comandă, punînd capăt, brusc şi necruţător, visului unor nopţi de vară.

Mai multe