Viaţa la ţară pe lîngă Nistru
Pentru locuitorii satului Olişcani, situat la 30 km de rîul Nistru, schimbările politice, atît la nivel local, cît şi central, au coincis mereu cu necesitatea reorientării strategiilor de supravieţuire, cu consolidarea unor noi reţele, identificarea de noi oportunităţi, chiar dacă acestea au fost cel mai adesea la graniţa legalităţii. Nimic surprinzător în aceste zvîrcoliri permanente, atîta timp cît oportunităţile economice sînt aproape inexistente, iar singurele soluţii imaginabile sînt migraţia şi infracţiunea. Majoritatea populaţiei apte de muncă pleacă să lucreze, de obicei ilegal, în Rusia sau în Italia. Cei rămaşi acasă se îndeletnicesc preponderent cu agricultura, dar cum spiritul economiei de piaţă încă nu face parte din structura mentală a sătenilor, această ocupaţie fie că abia le acoperă nevoile minime de hrană, fie că generează consecinţe neaşteptate, de genul a ceea ce economiştii ar numi externalităţi negative. Năpădiţi de o bruscă revelaţie "comercială", bazată pe experienţa anului agricol precedent, în care pepenii roşii se vînduseră la preţuri foarte ridicate, majoritatea sătenilor, proprietari ai loturilor de pămînt, s-au decis să cultive pepeni. Rezultatul a fost previzibil pentru cine cunoaşte legile cererii şi ofertei - oferta supradimensionată de pepeni a determinat o scădere vertiginoasă a preţurilor acestora pe piaţa locală. Astfel încît majoritatea ţăranilor au rămas cu tone de pepeni pe ogoare, cărora nu le-au găsit o mai bună întrebuinţare decît să-i folosească pentru a fabrica rachiu. Iarăşi, efectul a fost uşor de anticipat: paralizaţi de licoarea parfumată şi abundentă, olişcănenii au reuşit să compromită şi restul recoltei din acel an. Iar atunci cînd asigurarea unui trai relativ prosper prin mijloace decente este o provocare prea mare, rezistenţa în faţa tentaţiei ilegalităţii devine aproape imposibilă. Tentaţii ilegale Mai întîi, această tentaţie şi-a făcut apariţia sub chipul dur al activităţilor de "racket", în perioada în care Partidul Agrarienilor se afla la putere şi cînd foştii preşedinţi de kolhozuri îşi făceau aranjamentele, furînd în văzul tuturor tot ce se putea fura din gospodăriile agricole. Recuperările, perceperea de taxe de protecţie, răzbunările sîngeroase deveniseră modalitatea rapidă de îmbogăţire a multora. Nu era foarte complicat să fii "racket" - trebuia să ai ceva curaj combinat cu apetenţa pentru violenţă şi ceva relaţii printre autorităţile locale - judecători, procurori, primari, poliţie etc. Astfel, se asigura o relativă bunăstare, împărţită obligatoriu cu cei care ofereau protecţie în faţa legii. Totul era permis: la o adică, puteai să arunci şi o bombă în casa unei soacre enervante, cum s-a întîmplat cu un faimos "racket", vajnic luptător în Afganistan, înainte de prăbuşirea URSS, achitat fără să primească măcar o amendă pentru "explozia" sa nervoasă. Labirintul din baza militară Cu mai puţin curaj şi doar cu unele relaţii se puteau găsi şi alte îndeletniciri. Înainte ca exporturile din regiunea transnistreană să fi fost oprite, pe vremea cînd uzina de aluminiu de la Rîbniţa (la 35 km de Olişcani) exporta produsele sale în UE şi în Statele Unite, colectarea metalului uzat era ocupaţia preferată a sătenilor. În general, poliţiştii şi autorităţile din sat "colectau" metalul uzat, pe care apoi îl urcau în camioane. Cu sprijinul prietenilor de pe întreg teritoriul ţării, şi ei tot din rîndul autorităţilor, transportau metalul în Transnistria. "Mina de aur" era o fostă bază militară de rachete, pe care sovieticii începuseră să o construiască în pădurea din vecinătatea satului şi pe care au abandonat-o la prăbuşirea imperiului. La plecare, bunkerele uriaşe, cu o adîncime de zeci de metri, au fost inundate cu apă, ca să nu pătrundă nimeni în ele, şi au rămas să zacă în mijlocul pădurii, pradă tuturor aventurierilor care s-au încumetat să coboare în labirinturile întortocheate ale acestora, încercînd să dezmembreze uşile, scările şi alte instalaţii pentru a vinde metalul colectorilor. Urmare a acestei nesăbuinţe, cadavrele unora zac şi astăzi, îngropate sub tonele de apă neagră şi rece. Prinşi de febra devastării, sătenii au distrus tot ce se putea distruge, în timp ce pentru unii nebunia generalizată era doar un pretext pentru a-şi elibera energiile creatoare. Kilowaţi gratis pentru femei grase Inspirat de cîte o bucată de fier zărită în curtea vecinului poliţist, colector de metal uzat, moş Ion s-a lăsat purtat timp de cîţiva ani de aripile fanteziilor. Cele cîteva piese de metal uzat cumpărate de la vecin au constituit temelia tot atîtor proiecte măreţe. Mai întîi a încercat să-şi deschidă o fierărie, dar complexitatea proiectului l-a făcut să renunţe la acesta, în favoarea altuia şi mai năstruşnic - un mare leagăn tras de cai, pe care moş Ion dorea să-l amplaseze chiar în incolorul centru al satului, aşa cum îşi amintea el că fusese pe vremea copilăriei sale. Convins de fiul său că este o idee ne-modernă şi fără sorţi de izbîndă, moş Ion s-a reorientat către ceva care ţine de însăşi esenţa modernităţii: energia electrică. Era în plină criză energetică a ţării, aşa că moş Ion a cumpărat o turbină de la vecinul său, cu un scop foarte precis: construirea unei minihidrocentrale în pîrîul din rîpa învecinată. După ce şi-a trîmbiţat proiectul în toate părţile, moş Ion începuse să facă planuri de distribuţie către vecini: celor simpatici, le furniza energie nonstop, celor mai puţin simpatici - doar cîteva ore pe zi, iar duşmanilor - deloc. Un loc anume îl ocupau vecinele corpolente, cu carne bogată şi albă, cărora le ierta toate păcatele şi le furniza energie fără întrerupere, pentru că avea el o slăbiciune pentru femeile grase. Atunci cînd uzina de la Rîbniţa nu a mai avut nevoie de metal pentru că exporturile au fost sistate, a urmat o perioadă de confuzie. Unii dintre ei şi-au vîndut pămînturile, re-dobîndite, fostului preşedinte de kolhoz, deputat agrarian în Parlament, pe sume modice, dar vitale pentru supravieţuirea lor. Nici "rackeţilor" nu le mergea mai bine, pentru că sosirea comuniştilor a coincis cu o intensă purificare a ţării de elementele criminale la nivel local, majoritatea fiind puşi după gratii, în caz că nu izbutiseră să fugă în Rusia sau Ucraina. Canabis nistrean Clasica încercare de "monopolizare a violenţei" de către stat ar fi putut reprezenta o etapă către modernizare, dacă reţelele noii puteri nu ar fi început să se instaleze rapid. Acestea s-au organizat în jurul unei nou-descoperite "mine de aur": canabisul. În frunte cu primarul satului, membru al Partidului Comunist, sătenii au pus pe picioare o întreagă reţea de cultivare şi vînzare a acestei culturi. Unii, mai religioşi, sau alţii, fără "sprijin" din partea puterii locale, s-au temut de această soluţie, considerînd-o nelegiuită sau periculoasă. Majoritatea însă, în bune relaţii cu primarul şi autorităţile, s-a încumetat pe această cale. Însăşi sora primarului, împreună cu fiul ei, student la Academia de Poliţie, s-au numărat printre capii reţelei. Paharul de canabis era procurat la un preţ modic de la producători, esenţial însă pentru supravieţuirea lor, apoi "roada" era îmbarcată şi vîndută la un preţ de cîteva ori mai mare la Bălţi sau în Transnistria, de unde lua drumul Estului. Sătenii se pricopseau cît de cît, capii reţelelor se îmbogăţeau, iar cei neimplicaţi acumulau ranchiună. Invidia faţă de averea vecinului era acum dublată de ura "morală" faţă de mijloacele ilicite şi neortodoxe prin care aceştia se înavuţiseră. Deşi religia nu joacă un rol important în viaţa olişcănenilor, anumite precepte sînt înscrise durabil în conştiinţa lor, constituind de multe ori un obstacol natural în faţa perversităţilor vieţii moderne. Sora primarului în flagrant delict Cu cîtva timp înainte de alegerile locale din vara acestui an, sora primarului comunist a fost arestată de către poliţie, prinsă în flagrant delict în timpul unei tranzacţii cu droguri. Ştirea nu a făcut decît să scoată la lumină ceea ce toţi intuiau sau şopteau. Oamenii au început să cîrtească: "în opt ani, de cînd e la Primărie, nu s-a văzut nimic, nu s-a făcut nimic, nu s-a construit nimic. Din contră, totul este devastat, pustiit". Aşa că domnul primar comunist a intrat în campanie cu un handicap generat de frustrarea ne-"cîneparilor". Eforturile lui de a-şi prelungi mandatul au fost intense şi consistente, pe măsura banilor agonisiţi în timpul precedentelor mandate şi a patronajului reţelei de cînepari. A organizat pe bani proprii petreceri cu vodcă şi mîncare, curse regulate cu propriul microbuz, transportînd oamenii gratuit la centrul raional ca să-şi facă actele pentru a putea participa la alegeri. Un pachet de la Chişinău Pornind în forţă, ridicată pe valul frustrărilor ne-cîneparilor, principala sa contracandidată, din partea Alianţei Moldova Noastră (AMN), era cît pe ce să clacheze la văzul necugetatei şi subminantei risipe. Spiritele s-au încins, sudoarea a început să şiroiască pe frunţile candidaţilor şi a grupurilor de susţinători. Prinsă de nebunia cursei electorale, o funcţionară de la Primărie, susţinătoare a candidatului comunist, a gîndit o strategie foarte "ţintită", pentru a încuraja voturile comuniştilor. Din vremuri imemoriale, mama acesteia păstra în podul casei un steag roşu, cu secera şi ciocanul, şi o pereche de pantaloni bufanţi, cum purtau bărbaţii în zorii perioadei comuniste, pe care funcţionara i-a spălat şi ambalat într-un pachet elegant. Pachetul, purtînd ştampila Primăriei, urma să fie expediat unchiului funcţionarei, un fidel partizan al comuniştilor, avînd dedicaţia: "Cu recunoştinţă pentru devotamentul arătat partidului! Semnat: Vladimir Voronin". E adevărat că pachetul venea de la Primăria din Olişcani şi avea ştampila acesteia, dar în ochii unui sătean nu e mare diferenţă între ştampila Primăriei şi cea a Preşedinţiei... Pachetul nu şi-a atins niciodată scopul, pentru că a fost descoperit de mama doamnei angajate, adică sora celui căruia i se adresa frauduloasa şi măgulitoarea dedicaţie şi care, isterizată, a protestat vehement faţă de iniţiativele fiicei, de frică ca nu cumva, la primirea pachetului, adresantul să facă un infarct (şi bucuria poate ucide!). Victoria ne-"cîneparilor" Rezultatele votului, care au dat-o învingătoare pe candidata AMN, au evidenţiat frustrarea ne-"cîneparilor", frustrare atît de ordin moral, cît şi economic. Schimbarea de putere va coincide, probabil - aşa cum s-a întîmplat pînă acum - cu schimbarea strategiilor şi restructurarea reţelelor, care au şi început deja să se autodevoreze. Furios pentru că fusese înfrînt, fostul primar comunist şi-a lansat atacurile asupra celor care sărvîrşiseră imprudenţa de a practica o îndeletnicire patronată de el (creşterea canabisului), dar care votaseră sau o susţinuseră pe contracandidata AMN în cursa electorală. Modalitatea de a-i depista pe cei care nu-i acordaseră votul a fost foarte simplă. Aşa cum se cuvine într-o ţară săracă, buletinele de vot au fost tipărite pe o hîrtie proastă, semitransparentă. Procedura de vot prevede ca, după ce alegătorii îşi exprimă opţiunea electorală în cabina de vot, buletinul să fie ştampilat pe verso (de către membrii comisiei electorale). Or, semitransparenţa hîrtiei facilitează transparenţa totală a votului, într-o lume în care tot restul procedurilor ce ţin de esenţa democraţiei suferă de o lipsă de transparenţă. În seara alegerii, reprezentanţii PCM din rîndul comisiei electorale i-au întocmit fostului primar o listă aproape completă cu cei care nu-i acordaseră votul. Urmarea: cei care cultivau canabis, dar îşi trădaseră protectorul au fost denunţaţi. ...Amenzile au început să curgă, un acuzat a înnebunit de spaimă şi urmează să fie internat la casa de nebuni, se vehiculează ipoteze despre pedepsele ce vor fi pronunţate, şpăgile care vor fi sau nu vor fi date. Se zvoneşte că într-un sat vecin unui preot i-a fost tăiată barba, drept pedeapsă pentru că ar fi votat cu cine nu trebuie. Se urzesc noi intrigi şi se proiectează noi alianţe. Inventivitatea sătenilor este pusă la încercare, ca de atîtea ori, de-a lungul anilor. Economicul este remorcat de politic şi ambele se rostogolesc vertiginos dincolo de graniţa legalităţii, fenomene fireşti într-o ţară unde esenţială este supravieţuirea, imaginaţia e febrilă, iar statul de drept - cam "nedrept".