Viaţa în kibbutz

20 ianuarie 2011   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

La ora actuală, mai puţin de 2% din populaţia Israelului trăieşte în kibbutz-uri. Mulţi tineri locuitori ai faimoaselor comunităţi egalitare vor să plece spre oraş. Totuşi, starea de fapt nu ameninţă poziţia pe care kibbutz-urile o ocupă în imaginarul colectiv israelian – şi nu numai. La 100 de ani de la fondarea primei aşezări de acest tip, liderii politici israelieni, indiferent de partid, s-au întrecut în a-şi exprima omagiul şi admiraţia faţă de proiectul centenar al muncii şi traiului în comun. Mai important decît reverenţa politicianistă e următorul paradox: în vreme ce tinerii născuţi în kibbutz tînjesc după viaţa citadină, colegi de generaţie din alte ţări, din America de Sud în Japonia, încă se oferă să lucreze în regim de voluntariat, pentru o perioadă, în locurile a căror denumire provine din controversata arie semantică „colectiv“, „a colecta“.

Voluntarii

Motivele pentru care voluntarii aleg să vină în kibbutz sînt diverse. Unii au rădăcini evreieşti şi vor să se stabilească sau să trăiască o perioadă în ţara căreia cred, sufleteşte, că îi aparţin. Alţii vor să transpună în practică etica aspră şi altruistă a muncii în comun. Mai sînt cei care vin de dragul experienţei, să se distreze şi să cunoască tineri din alte colţuri ale lumii sau pentru că e cool (printre voluntari s-au numărat, de-a lungul timpului, Jerry Seinfeld şi Sacha Baron Cohen, alias Ali G – Borat) ori să se obişnuiască cu disciplina. Sau, pur şi simplu, pentru că atracţia ideii „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi“ încă produce adepţi. Aşa că trimit pe Internet un formular către KPC – Kibbutz Program Center – din Tel Aviv, după care urmează selecţia.

Vocile cîrcotaşe susţin că acest sistem de voluntariat aduce prea mult cu exploatarea: tinerii trebuie să muncească 8 ore pe zi, şase zile pe săptămînă, uneori şi în schimburi de noapte, pentru un adăpost şi cîţiva firfirei, cot la cot cu cei care primesc, pentru acelaşi efort, salarii adevărate. Astfel suplinesc, nestipendiat, munca acelora care pleacă din kibbutz spre alte zări. Funcţionarii KPC susţin, în apărarea lor, că tinerii sînt majori, capabili să aleagă, şi cunosc foarte bine care sînt condiţiile, înainte să vină în Israel.

În piscină şi la şaibă

Ein Hashofet este un kibbutz cu cîteva sute de locuitori, aflat la vreo 30 km de Haifa, cel mai important oraş industrial al ţării. „Sînteţi norocos dacă ajungeţi aici – e unul dintre cele mai frumoase kibbutz-uri din Israel. Pe deasupra, e aşezat strategic, la o oră şi ceva cu autobuzul de Ierusalim şi Tel Aviv“ – li se spune voluntarilor încă din biroul KPC Tel Aviv. Ce e drept, prima întîlnire e pozitivă: linişte, multă verdeaţă, straturi îngrijite de flori, curăţenie, căsuţe cochete. Impresia e mai degrabă de staţiune, decît de proiect comunitar cu accente fourieriste. Şi, chiar de la intrare, te aşteptă piscina imensă, de tip hollywoodian, asezonată cu trupuri bronzate, voci de toate vîrstele, chicoteli. Majoritatea kibbutz-urilor şi-au construit piscină. Această imagine la dolce vita a bunăstării apare în mai toate articolele de prezentare sau în pliantele turistice cu mesajul „Live the kibbutz experience!“. Cînd te familiarizezi cu viaţa în Ein Hashofet, îţi dai seama că piscina joacă, cu aproximaţie, rolul şezătorii de prin satele noastre. Este locul obligatoriu de socializare, de omorît plictiseala, de petreceri şi aniversări, de citit, de ieşit cu familia sau de întîlniri amoroase, de deconectare după muncă. Din păcate, din septembrie pînă în mai se închide. Nu din cauza timpului (vara prelungită din regiune i-ar permite să funcţioneze aproape tot anul), ci pentru că e tot mai greu şi costisitor să o întreţii. Regula profitabilităţii a mototolit un pic imaginea idilică. Atunci, în viaţa socială din Ein Hashofet se simte un gol de neînlocuit.

Forţa de muncă e absorbită, preponderent, de două fabrici: una de baterii, pe nume Eltam, şi una care produce şuruburi, Mivrag. Pe lîngă ele, există o fermă măricică de vaci, care asigură consumul de lactate pe plan local, şi terenuri cultivate, îndeosebi cu pomi fructiferi.

Pentru timpul liber al kibbutznicilor s-au construit un cinematograf, un club, un pub, o mini-grădină zoologică cu activităţi speciale pentru copii, teren de fotbal şi baschet, sală de fitness. Locuitorii şi-au dat toată silinţa ca mirajul succesului colectiv să funcţioneze. Şi să convingă generaţiile următoare să rămînă. Dar, cum se întîmplă cu mirajele, cu cît crezi că te apropii mai mult de ţintă, cu atît se depărtează mai tare.

Ce a rămas din proiect


Ein Hashofet e unul dintre kibbutz-urile conservatoare care a păstrat, pe cît a fost posibil, cutumele începuturilor. Dar schimbarea a devenit inevitabilă. Copiii nu mai sînt crescuţi de comunitate, ci în familii, şi se duc la o grădiniţă şi o şcoală obişnuite. Cantina pentru servirea mesei în comun a rămas şi e încă frecventată, dar la modul facultativ: poţi să găteşti acasă şi să iei masa în familie, dacă vrei. În schimb, banii sau cartea de credit nu-ţi folosesc la nimic: drept plată pentru munca depusă, primeşti unităţi pe o cartelă de cumpărături, care funcţionează exclusiv în Ein Hashofet. În vecinătate însă, un alt kibbutz, Remat Hashofet, a început să accepte bani lichizi la magazin. Casele, autoturismele, bicicletele – arătoase, de altfel – aparţin comunităţii. Le primeşti la cerere, dar nu le poţi cumpăra. Caracterul secular al comunităţii e respectat cu sfinţenie: în localitate nu există sinagogă şi rabin, iar din sărbătorile religioase s-au păstrat mai ales mesele festive şi mîncărurile specifice.

Munca se distribuie în funcţie de necesităţi. Te duci unde e nevoie de tine. Debbie lucrează dimineaţa ca educatoare şi, după-amiaza, la ferma de vaci. Kathy coordonează munca voluntarilor şi, în timpul liber, e vînzătoare la magazin. Exemplele pot continua.

Kibbutznicii


În engleză li se spune kibbutzniks: sub această denumire sînt cunoscuţi cei care s-au născut şi au crescut în kibbutz. Locuitorii din Ein Hashofet nu au nimic de gen încrîncenare proletară sau vreun fanatism de falanster. Sînt oameni obişnuiţi, cu familii, aspiraţii, împliniri, griji, probleme. Posedă însă un cult al muncii (mai ales în folosul celorlalţi) dus pînă în pînzele albe. Cum ar fi cazul lui Zachi, născut în România, deportat în Transnistria pe vremea regimului Antonescu, plecat în Israel la 20 de ani. După cinci decenii, încă vorbeşte bine româneşte. La peste 70 de ani, deşi pensionar, împachetează şi sortează în continuare şuruburi în Mivrag, fără plată, fiindcă aşa vrea. Pleacă de acasă de dimineaţă, tîrîndu-şi un picior bolnav. „Cînd a venit pensionarea, am crezut că o să mor de inimă rea. Nu pot să stau acasă fără să muncesc, în locul unde mi-am petrecut bună parte din viaţă. După cîteva săptămîni, s-au trezit cu mine la poarta fabricii. Acum n-au încotro, vor, nu vor, trebuie să mă primească la muncă.“

La celălalt pol al vîrstei se află Alon. Are 17 ani, este elev de liceu şi, în timpul liber sau în vacanţe, îşi pune salopeta de muncitor şi bocancii şi dă o mînă de ajutor în fabrică. El se numără printre tot mai puţinii tineri care vor să rămînă în Ein Hashofet. „Întîi o să fac armata, pe urmă mă duc la universitate, după care o să mă întorc să trăiesc în kibbutz. Aici sper să am o familie şi să-mi cresc copiii. Ştiu că prietenii mă iau peste picior fiindcă nu vreau neapărat un job bine plătit, la Haifa sau în alt oraş mare, dar eu aici mă simt acasă. Cred în continuare că ideea de muncă în comunitate şi pentru ea nu e rea, chiar dacă unele lucruri vor trebui schimbate.“

În schimb, tinerii din kibbutz-uri încep să se exprime în alt mod, tot mai răspicat. Este eterna întrebare care aruncă mănuşa oricărui demers egalitarist: „Dacă sînt mai harnic, mai bun şi pot să cîştig mai mult, de ce trebuie să împart ce am cu ceilalţi?“.

Cele două lumi


În Ein Hashofet întîlneşti, în paralel, două moduri de viaţă şi, drept rezultat, două tipuri de peisaje: casele de familişti ale kibbutznicilor şi, pe o arie mai restrînsă, dormitoarele cu două-trei paturi, de cămin studenţesc, ale voluntarilor veniţi din străinătate. Relaţiile între protagonişti variază, de la acomodare la conflict. Cum voluntarii sînt îndeosebi tineri, aflaţi departe de casă, dornici de aventură şi, vorba clişeului, „fără obligaţii“, petrecerile se ţin lanţ. Muzica la maximum, alcoolul, „iarba“ (interzisă în Israel), apetenţa pentru „trăieşte-ţi clipa“ şi „Let’s have fun“ îi încîntă pe tinerii kibbutznici, dar provoacă nemulţumite ridicări din sprîncene printre ceilalţi. Cum spunea cu amărăciune un veteran – „cam asta s-a ales, astăzi, din idealurile noastre. Am început cu egalitatea şi am sfîrşit în clubbing“.

Cîteodată, voluntarii sînt expulzaţi din kibbutz. Cum ar fi cei doi sud-americani care i-au procurat alcool unei adolescente de 16 ani, fapt care a stîrnit protestele părinţilor fetei. Sau Mark, americanul care a furat bicicleta unui pensionar. Uneori, după un scandal sau un furt, poliţia e chemată să facă razii. Kibbutznicii sînt împărţiţi între forţa de muncă proaspătă şi neplătită adusă de voluntari, pe de o parte, şi problemele create de aceştia, pe de alta. Oricum, şi aici se produc transformări: multe kibbutz-uri au renunţat la voluntariat. „Putem să ne descurcăm şi singuri“ – spun ei.

Ar fi însă greşit dacă impresia finală ar reţine doar acest aspect, preponderent anecdotic. Experienţa de voluntar în kibbutz înseamnă, nu de puţine ori, întîlniri cu oameni deosebiţi, experienţe unice, discuţii de neuitat, poveşti de iubire şi prietenii pe viaţă. Suficiente motive pentru ca tinerii să trimită în continuare formularele pentru voluntariat.

Mai multe