Viaţa după Afghanistan

28 martie 2012   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

- povestea căpitanului Laurenţiu ŞERBAN -

Unii cred despre el că este un erou. Alţii îl admiră pentru curajul şi puterea pe care le-a avut ca să treacă peste un incident care i-a schimbat viaţa: Laurenţiu Şerban avea 26 de ani cînd şi-a pierdut un picior în Afganistan, după ce a călcat pe o mină antipersonal, încercînd să salveze nişte camarazi surprinşi de o explozie într-un TAB. Cum spuneam, incidentul din Afganistan i-a schimbat viaţa cu totul.

Prin anii ’90, Laurenţiu a făcut armata. La paraşutişti. I-a plăcut la nebunie zborul. Dar şi armata. Aşa că a hotărît să rămînă. Să facă o carieră din asta. Nu se plîngea niciodată de instrucţii sau de antrenamente. Dimpotrivă. Fiecare era o provocare. Nouă. A încercat să fie din ce în ce mai bun. Aşa că atunci cînd a avut ocazia să plece în Statele Unite la un curs vestit, nu a stat pe gînduri. Părea să fie, de fapt, prima mare provocare adevărată.

Laurenţiu Şerban a devenit, astfel, printre primii subofiţeri din armata română care au terminat cursurile US Rangers School. Văzuse doar prin filme soldaţi care purtau pe uniformă inscripţia „Rangers“. Asta înseamnă că fac parte din elita armatei americane. A fost un curs infernal. Erau puşi în tot felul de situaţii dificile. Privaţi de somn. Sau de mîncare. Ideea e să reziste în cele mai crunte condiţii şi, în plus, să ia şi deciziile cele mai bune, să-şi conducă trupele în luptă. Dacă se poate, fără pierderi.

Nu toţi cei care au participat la curs l-au dus pînă la capăt. Unii au cedat, pur şi simplu. Alţii au fost excluşi, dar nu din vina lor. Îşi aminteşte că, la un moment dat, în timpul unui exerciţiu în Florida, au fost surprinşi de o furtună. Un fulger a căzut chiar în mijlocul plutonului din care făcea parte Laurenţiu. Au fost mai mulţi afectaţi, chiar şi Laurenţiu, dar un coleg a fost fulgerat de-a dreptul şi n-a mai putut continua cursul.

Odată întors în ţară, Laurenţiu a participat la o selecţie pentru Afganistan. În ianuarie 2006 a plecat acolo pentru şase luni. Cu deşertul a fost dragoste la prima vedere. Vorbeşte şi acum de „farmecul lui aparte“. Şi ştie că pare exagerat cînd spune că s-a simţit acolo „ca acasă“. Dar aşa a fost!

Îşi aminteşte că prima zi în Afganistan a fost una de iarnă, cu un frig pătrunzător. Fără zăpadă. Se simţea, însă, un pic nesigur. Deşi făcuse atîta pregătire înainte, îşi spunea că va fi cu adevărat pregătit atunci cînd o să vadă cu ochii lui cum stau lucrurile acolo.

Civilii afgani păreau destul de prietenoşi. Cînd treceau printr-o localitate, li se întîmpla ca civilii de pe margine să le facă semne prietenoase cu mîna. Cel mai frecvent, ridicau degetul mare. Era „OK“. Uneori, însă, degetul era îndreptat în jos. Alţii, mai îndrăzneţi, arătau prin semne că… le-ar lua gîtul. Sau unii copii aruncau cu pietre în TAB-uri, deşi, de cele mai multe ori, înconjurau maşinile soldaţilor şi primeau apă, caiete sau pixuri.

Deşertul şi oamenii lui păreau să i se deschidă cu fiecare zi, cu fiecare misiune. Timp de şase luni a mers în peste 50 de misiuni. În special de patrulare. Trebuiau să se asigure că anumite drumuri erau „curate“. Adică fără dispozitive explozive care, de obicei, erau ascunse de insurgenţi pe marginea drumurilor. Aşa-numitele bombe artizanale sau minele antipersonal erau uneori improvizate, de o simplitate incredibilă şi foarte bine ascunse. Din cauza lor, nu era săptămînă în care să nu fie victime în Afganistan. Atît printre militari, cît şi printre civili. În şase luni, batalionul din care făcea parte (341 infanterie Topraisar – „Rechinii Albi“) nu a avut nici o victimă. Pînă la ultima misiune, cu o săptămînă înainte de a se întoarce acasă.

Pregătirea pentru misiune a decurs ca de obicei. Nu însă şi patrularea. În acea perioadă se înmulţiseră atacurile cu rachete asupra bazei, în special noaptea. Se aflau cu coloana de TAB-uri undeva la est de baza Kandahar. Aproape 5 dimineaţa. În TAB-ul al doilea din coloană, în care se afla Laurenţiu, aerul era un pic înăbuşitor. Dar se obişnuise deja cu căldura deşertului! Şi cu lumina aceea specială, lăptoasă, mai ales cînd încă nu era dimineaţă de-a binelea. Oare ce a fost mai întîi? Zgomotul exploziei? Sau imaginea ei?

Îşi aminteşte cum suflul exploziei l-a aruncat pe comandantul TAB-ului din faţă. A zburat în aer ca un băţ! „Ştiam că în momentul unei explozii, în transportor e mult fum, pot să zboare obiecte, cîteva zeci de secunde nu auzi nimic. E o confuzie generală. Ştiam că sînt şi răniţi. Cu încă doi colegi am alergat să ne scoatem colegii de acolo. Am alergat pe urmele TAB-ului, aşa e regula, să mergi pe un traseu deja verificat. Însă am pus piciorul un pic lateral şi a fost de ajuns. Am călcat pe o mină antipersonal, care a explodat sub piciorul meu drept.“

În urma incidentului, un militar a murit, alţi patru au fost răniţi.

Laurenţiu nu şi-a pierdut cunoştinţa nici o clipă. A văzut tot ce s-a întîmplat în jurul lui în următoarele 45 de minute pînă a venit elicopterul după răniţi. Ionel Gheorghiţă Drăguşanu, sanitarul grupului, aflat în primul TAB, a ieşit singur de acolo, s-a sprijinit de roata TAB-ului, a dus mîna în dreptul inimii, a spus că se simte rău şi a murit. O schijă îi intrase pe sub vesta antiglonţ şi se oprise lîngă inimă. Post-mortem, a fost avansat sublocotenent.

Laurenţiu simţea o senzaţie acută de sete şi, în aşteptarea elicopterului, a băut aproape doi litri de apă. Curînd, a ajuns la un spital din Kandahar, iar de acolo în Germania. Piciorul drept i-a fost amputat, i s-a montat o proteză şi a suferit nu mai puţin de nouă operaţii la mîna stîngă, afectată şi ea de explozie.

În cele trei luni, cît a stat în spital, a primit o grămadă de scrisori de la elevi din Statele Unite, care-i mulţumeau pentru „sacrificiu şi pentru ajutor“. În SUA există un adevărat cult pentru eroi. Copiilor li se vorbeşte la şcoală despre ce fac soldaţii în Irak sau în Afganistan, iar ei le scriu celor răniţi şi îi încurajează. Ajută enorm. La fel, contează şi ajutorul pe care-l dau diferite fundaţii americane, asociaţii ale veteranilor de război, care l-au vizitat în spital şi i-au oferit haine, cartele de telefon, cărţi, dulciuri sau diferite machete, să construiască, să nu se plictisească în timpul cît a stat imobilizat la pat.

Odată întors acasă, s-a gîndit că o astfel de asociaţie poate fi şi în România. Le-a vorbit superiorilor lui despre această idee şi, în 2008, s-a înfiinţat Asociaţia de Caritate din Armata Română: „Camarazii“. Numai anul trecut, 65 de militari sau familiile lor, poate orfani sau văduve, au fost ajutate. Totul – din cotizaţia de membru, din sponsorizări sau din redirecţionarea a 2% din impozitul pe venit.

Laurenţiu obişnuieşte să spună că, deşi a pierdut un picior în accidentul din Afganistan, a cîştigat altceva: o familie. A fost ca un fel de troc al vieţii. La puţin timp după accident, a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie. Anca Grădinaru este jurnalist de televiziune şi lucra la un documentar despre cum au reuşit să se reintegreze în sistem soldaţii răniţi în teatrele de operaţiuni. Aşa a ajuns la Laurenţiu. A fost impresionată de povestea lui şi de curajul cu care a mers mai departe. La o vreme după interviu, un coleg de-al Ancăi îşi pierde un picior într-un accident, iar Anca se gîndeşte că l-ar ajuta foarte mult dacă ar sta de vorbă cu Laurenţiu. Îl caută pe Laurenţiu şi a doua zi merg împreună la spital, la colegul Ancăi. De atunci, au rămas împreună. După un an se naşte şi fiica lor, Laura.

Pentru Laurenţiu viaţa nu a stat în loc după ce şi-a pierdut piciorul. Se bucură de familie şi de viaţă. Nu a uitat că i-a plăcut zborul, cînd a făcut armata la paraşutişti. Acum nu mai poate să sară cu paraşuta, dar a învăţat să zboare cu parapanta. Escaladează munţi şi merge cu motocicleta.

După atacurile de la 11 septembrie 2001, cînd NATO a trimis trupe în Afganistan, România a participat cu cîteva mii de militari.

La sfîrşitul anului trecut, 1800 de militari români se mai aflau în Afganistan, la aproape 4000 de kilometri de casă, în una dintre cele mai sărace ţări din lume. Afganii de rînd trăiesc în case de piatră, mai bine de jumătate dintre ei cu aproape 1 dolar pe zi. O ţară încă tulburată de ciocniri, atacuri, explozii.

În ţara asta au murit 19 soldaţi români. Li se adaugă 55 de răniţi.  

Varianta audio poate fi ascultată aici: www.romania-actualitati.ro/viata_merge_ mai_departe-37968

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.

Mai multe