Viaţa de după gratii

- penitenciarul Jilava - Romanian Harm Reduction Network (RHRN) este o asociaţie non-guvernamentală înfiinţată în noiembrie 2006. Misiunea sa ţine de promovarea la nivel naţional a informaţiilor privind riscurile asociate consumului de droguri. Anul acesta a demarat proiectul "Iniţiativa 38", un proiect finanţat de Fondul Global de Luptă împotriva HIV/SIDA, Tuberculozei şi Malariei, care îşi propune prevenirea infectării cu HIV în rîndul deţinuţilor din 38 de penitenciare din România - deţinuţii fiind consideraţi un segment al populaţiei cu grad ridicat de risc în ceea ce priveşte expunerea la infecţii contagioase. Proiectul, care îşi propune printre altele şi realizarea unei benzi desenate informaţionale, cu scenariu bazat pe viaţa reală din penitenciare, a început cu o întîlnire preliminară cu deţinuţii, în vederea formării de educatori între egali, cei care vor urma să răspîndească mai departe informaţiile printre colegii de detenţie. În prima zi petrecută după gratii, eşti derutat. Te gîndeşti la tot ce ai pierdut, te gîndeşti la tot ce ai avut de cîştigat şi dacă acest cîştig poate recompensa cumva pierderea libertăţii. Cumva îţi doreşti o justificare, o motivaţie, îţi doreşti cu disperare să crezi că "totuşi a meritat". De fiecare dată însă, balanţa înclină în defavoarea motivaţiei. Cînd nu o ai, conştientizezi libertatea ca pe o resursă vitală, fără de care e foarte greu să supravieţuieşti, iar supravieţuirea presupune de multe ori o metamorfoză. Îţi schimbi principiile, îţi schimbi modul de a fi, îţi schimbi visele. Aici te bucură lucruri care în afară abia dacă existau şi te înfricoşează altele pe care nici nu le băgai în seamă. Pentru că la penitenciar ţi-e frică din prima zi, ţi-e frică mai tot timpul. Te simţi stingher, te simţi abandonat de toată lumea. Chiar şi prietenii cei mai apropiaţi - mi se spune - se depărtează de tine pe parcurs. Uită de tine. Pentru ei, tu mori cîte puţin în fiecare zi pe care o petreci după gratii. 21 de zile După ce se dă sentinţa, din arest eşti adus aici, într-o cameră a penitenciarului. Ţi se spune că ai 21 de zile să te acomodezi cu restul vieţii tale hotărîte la tribunal. Cele trei săptămîni sînt numite "carantină". În timpul acesta ţi se întocmeşte un dosar medical, efectuezi vizite la doctor, te familiarizezi cu regulamentul de ordine interioară şi de detenţie, după care treci printr-o comisie care te repartizează pe cameră, pe meserie, dacă vrei să munceşti (dacă vor ei să te repartizeze) şi la ce muncă ai fi mai potrivit. Apoi, după această ultimă perioadă de graţie, începe adevărata viaţă de puşcăriaş. Vechi şi nou Ne spune cineva: "Eu fac praf prin puşcării de pe timpul lui Ceauşescu. Aşa că pot să vă spun cam cum merge viaţa de pe aici. Şi de schimbări: nu e nici una. Atîta doar că acum au băgat sistemul ăsta cu semideschis-ul, adică îţi deschid uşile pe secţie să poţi circula liber pe coridoare. Dar mai bine n-ar mai fi fost. Că te terorizezi psihic. Aici sînt multe camere pe sistem semideschis şi e un du-te vino continuu. Îţi vin mereu în cameră tot felul de oameni şi în loc să stai şi tu singur cu uşa închisă, să ai trei tovarăşi cu care să te cunoşti, aşa, cu uşa deschisă, vine unu’, vine altul, n-ai timp să-ţi pui şi tu gîndurile în ordine. Chiar dacă eşti la puşcărie, ai nevoie să stai şi tu să te mai gîndeşti. Că ajutor din ăsta n-ai din nici o parte. N-ai un psiholog care să vină să te mai întrebe de una, de alta, n-ai cu cine schimba şi tu o vorbă mai serioasă". După gratii înveţi acel egoism al supravieţuitorului. Printre colegii de detenţie, nu prea ai cui să te plîngi, pentru că nici tu n-ai chef de văicărelile altora, cum nici ei n-au chef de ale tale. Fiecare e pe felia lui aici. Mi se mai spune că nu mai există regulile şi ierarhia de odinioară, iar prieteniile se leagă doar din interes. Cineva îmi mărturiseşte că dacă un coleg de detenţie i s-ar confesa că s-a legat cu el prieten de suflet, i-ar întoarce imediat spatele. Pentru că aici nu se fac niciodată prietenii sincere. Doar "pe camere", amiciţii care durează cît durează convieţuirea lor în acelaşi perimetru. Dacă celălalt pleacă la altă cameră sau dacă e repartizat la alt penitenciar, cu el pleacă şi prietenia. Jilava este cunoscut ca fiind un penitenciar de tranzit. Nu este un loc unde să rămîi închis ani grei. Din fericire. Aici condiţiile sînt grele. E mizerie mare. Deţinuţii se plîng de ploşniţe cît gîndacii. "Îţi cade mizeria de pe tavan în cap." "Avem gîndaci în ciorbă." "În cameră stau şi peste 30 de oameni." "WC-urile sînt infecte." "Paturi suprapuse, aliniate unele lîngă altele, de n-ai spaţiu să respiri." Din subsolul inundat cu apă se ridică izuri de mlaştină şi putrefacţie. Mi se spune că noaptea, de la geamul camerelor de detenţie, în curtea penitenciarului, se văd alergînd şobolani enormi care fugăresc pisici. Ca un paradox - pentru că problema şobolanilor exista de mult timp (mediul infect din subsol facilitînd înmulţirea lor) au fost aduse pisici care să-i extermine. Măsura s-a dovedit însă inutilă, pisicile fiind "depăşite" de situaţie. Căldurile mari din timpul verii au fost de coşmar. Unii încercau să se culce pe jos, dar săreau în timpul nopţii călcaţi de şobolani. "Încercăm să ne urcăm pachetele cît mai sus, să nu stea pe podea, dar de pomană. Jos sînt şobolani, sus sînt gîndaci şi ploşniţe." În contextul ăsta, întrebarea cu "aer condiţionat?" iscă un hohot de rîs general. "După ce ies din camera aia infectă credeţi că io n-am un pic de psihic să credeţi că nu mă simt înjosit faţă de dvs.?" - ne întreabă un deţinut care a acceptat să stea de vorbă cu noi. Din plictiseală, pentru că aici orice noutate este valorificată la maximum. Ne spune că unii beau parfum ca să se simtă mai curaţi. Şi de-asta nu mai dau voie cu parfum în pachete. Despre vizite ne spune, el fiind deţinut pe sistem închis, că în continuare se văd, familiile, printr-un geam despărţitor. "E rece aşa, nu poţi să-ţi săruţi copilul, nu poţi să-ţi mîngîi nevasta. La ce să-i mai chemi la tine? Doar să-l vezi pe-ăla micu cum se chinuie să-ţi dea un pupic cu guriţa lui lipită pe geamul ăla murdar?" Mai abitir însă deţinuţii se plîng de pedepsele "nedrepte" care li s-au aplicat. Unul povesteşte de o sentinţă de şapte ani pentru un furt minor, aruncînd cu blam asupra altuia cu tentativă de omor şi trei ani pedeapsă. "Vrem să fim ca în Europa. Dar aici se dau mai întîi pedepsele europene şi mai apoi facilităţile. Dincolo, în Europa, au vizite conjugale săptămînal. Aici sînt de două ori pe lună. A venit nevasta cu actele la vizita conjugală şi n-au aprobat pentru că nu aveam activităţi la dosar." Activităţile ar fi sportul şi munca. De altceva nu prea poate fi vorba la Jilava. Din lipsă de personal, dar mai ales din lipsă de spaţiu. Iniţial, Jilava a fost construit pentru cîteva sute de deţinuţi, azi adăposteşte cîteva sute de deţinuţi doar într-o secţie. Pe fiecare secţie există, ce e drept, cîte o cameră, un fel de club. La care însă nu se prea întîmplă nimic. Doar periodic, cînd vreun ONG sau vreun cult religios derulează cîte un program. Rahova e un vis pentru cei de aici. Acolo se fac tot felul de concursuri, tot felul de cursuri de sculptură, pictură... acolo este un fel de "sanatoriu" unde te retragi pentru odihnă şi relaxare. Dacă ar fi alte condiţii, ar ieşi de aici cu altă mentalitate. Dar - mi se spune - dacă se simt înrăiţi şi nedreptăţiţi, ce şanse au să redevină oameni ai societăţii? Reeducarea, un vis frumos? Întreb aşadar despre programele educaţionale (sau mai bine zis despre lipsa lor). Directorul adjunct pe probleme de educaţie şi asistenţă psiho-socială, Cristina Paduraru, ne spune că acestea se fac în funcţie de nevoile, dar şi de specificul fiecărui penitenciar. "Sînt penitenciare în ţară care nu au teren de sport din construcţie - cum ar fi cel de la Miercurea Ciuc. Acolo activităţile sportive sînt condamnate din start. Din fericire, la Jilava există trei terenuri de sport, se joacă fotbal, în special. Organizăm campionate, concursuri cu colaboratori, de curînd chiar am făcut un concurs cu elevii din comuna Jilava." Deţinuţii sînt motivaţi să participe la aceste concursuri nu doar de perspectiva scăpării de plictiseală, dar şi pentru compensaţii: suplimentarea unui pachet, un drept la vizită în plus, rechizite din partea unităţii, ridicarea unei măsuri disciplinare aplicate anterior. Şcolarizarea în penitenciar se face în regimul programului "A doua şansă" care cuprinde clasele 1-4, program ce se realizează în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean. "Dacă Inspectoratul dispune de cadre didactice, putem organiza orice tip de cursuri, dacă nu, n-avem ce face, pentru că finanţarea le aparţine. Am găsit îndeajuns de multă înţelegere pentru a organiza aceste cursuri comasate 2 ani într-unul singur. Deţinuţii care participă primesc recompense serioase: la absolvirea unui semestru li se reduce o lună din pedeapsă, exact ca şi celor care muncesc. În plus, sînt plătiţi şi cu salariul minim pe economie, în condiţiile în care costurile şcolarizării copiilor din România cad pe umerii părinţilor." Cu toate acestea, în 2007 au fost înscrişi 80 de deţinuţi, dintre care, la finalul lui 2008, au terminat doar 6. Revin cu întrebarea: sistemul reeducă? Mi se răspunde prompt că "sistemul" n-are cum să reeduce la ora actuală. Nu există resurse financiare, logistice şi umane. "Cît timp avem doar 3 psihologi şi doar 3 asistenţi sociali la 1500 de deţinuţi, există o mare problemă. Întrucît un psiholog n-are cum să se ocupe de cîteva sute de deţinuţi, e nevoit să preia doar cazurile ce ies în evidenţă sau care ni se pare nouă că ar avea nevoie de o asistenţă mai atentă. Dar asta nu înseamnă că faci cu ei reeducare. Doar că încerci să-i scoţi dintr-o criză, să intermediezi cumva legătura cu societatea, familia. Reeducare e prea mult spus. Tot la capitolul acesta mai intervine o problemă. Am vrea să facem mai multe activităţi cu ei. Să presupunem că am avea şi resurse umane. Am avea şi specialişti. Ce ne facem însă cu lipsa de spaţii? Dacă am 20 de psihologi şi un singur cabinet, ce pot să fac? Pe coridor nu se poate acorda asistenţă." Romantismul la cerere Condiţiile din Jilava sînt foarte grele pentru că este un penitenciar în care nu s-au mai făcut reparaţii capitale de mai bine de 30 de ani. Cauzele: lipsa de bani, orientarea fondurilor spre alte nevoi ale sistemului, şi mai puţin spre Jilava. Nu sînt condiţii bune, mărturiseşte directorul adjunct, "dar ne străduim". Ca toate problemele, şi aici rezolvarea multora depinde de bani. "Pînă acum s-a investit în cabinetele medicale care în sfîrşit arată foarte bine." Dar poate mai importantă pentru deţinuţi este amenajarea a două camere de vizită conjugală. De cînd legea a permis două vizite pe lună (pe vremuri fiind una la trei luni), violenţa a scăzut serios. Cum ajungi să obţii acest rendez-vous la închisoare? Sînt nişte cereri tipizate pe care deţinuţii le completează, apoi totul depinde de directorul unităţii. Supravieţuirea? Mulţi se prefac. Pretind că, de fapt, realitatea care îi înconjoară, nu există. Pretind că nu văd. Beau parfum să se simtă mai umani. Speră în fiecare zi cîte ceva. Fiecare are alte speranţe. Unii şi le pun în familie, alţii în codul penal. Să se schimbe peste noapte. Aici se trăieşte din amintiri, şi se caută refugiu în imaginaţie: cum e afară? Alţii îşi doresc lucruri pe care aici nu le pot avea. Cineva îmi spune că pentru el bucuria maximă ar fi să aibă un MP3 player, să asculte muzică rock. Altcineva îmi spune că şi-ar dori să controleze telecomanda de la televizor. Ar sta toată ziua şi s-ar uita pe Discovery. Alţii îşi doresc o baie cu spumă sau o bere la terasă. Toate lucrurile pe care în libertate nici nu le observau ca fiind purtătoarele fericirii supreme.