Unde, cum şi cît ne mai îndulcim

- sau despre cofetării, într-o lume anorexică - Cofetăriile au fost, pentru mine, unul dintre locurile esenţiale ale copilăriei. Nu exista ieşire în oraş care să nu se sfîrşească în faţa unei prăjituri sau îngheţate. De altfel, Bucureştiul era, pe vremea aceea, împînzit de asemenea sălaşuri ale plăcerilor gastronomice: nu numai în centru - unde se aflau celebrele Scala, Casata, Dunărea, Continental, Capşa, apoi Bucureşti, Ambasador -, ci şi în fiecare cartier. Mersul la cofetărie era o "ieşire" cît se poate de obişnuită atît pentru persoanele mai simandicoase, ce-şi doreau un loc classy, cît şi pentru simplele gospodine care vroiau să aibă iluzia ieşitului în oraş. Cofetăriile erau sigure, localuri de familie, în care nu se servea alcool: femeile şi copiii erau, acolo, în largul lor, dar şi elevii ieşiţi de la şcoală sau bătrînii singuri. Prăjiturile oferite nu erau scumpe: în banii de pe vremea lui Ceauşescu, oscilau de la 3-4 lei, în localurile mai ieftine, pînă la 7-8, în cele mai trendy. Oricine îşi putea permite o amandină, o savarină, un diplomat, un cataif, un excelent, un choux