Un marfar cu locomotiva stricată

21 octombrie 2015   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Am participat, relativ recent, la o conferinţă ştiinţifică internaţională, organizată de Institutul Umanitar Ucrainean din Kiev. Recunosc, am avut la început temeri. Obişnuiesc să butonez principalele canale de televiziune ruseşti şi ele afirmau (şi afirmă) orchestrat că Ucraina e o ţară căzută în haos, plină ochi de fascişti. Temerile erau alimentate şi de bunii mei colegi şi prieteni. Cum însă trăiesc o vîrstă cînd nu prea multe lucruri te mai sperie, am confirmat prezenţa.

Am luat rapidul nr. 47, Chişinău-Moscova, pînă la Kiev, optînd pentru un loc în compartiment, ca să nu miros ciorapi străini. Am trecut frontiera moldo-ucraineană fără probleme. Aflînd că merg la o întrunire ştiinţifică, vameşii aproape că nu s-au atins de bagajul meu. Acum, deşi convenisem cu Nadejda Hlebnikova, îmi făceam griji dacă mă va întîmpina cineva, fiindcă trenul ajungea în capitala Ucrainei la 3,20 noaptea. Spre mirarea mea, totul a fost OK. Alexei, asistent universitar, mă aştepta pe peron, ţinînd deasupra capului o pancartă cu numele meu în chirilică. În drumul spre campusul IUU, am admirat Kievul de noapte: bine luminat, curat şi liniştit. Alexei s-a bucurat cînd i-am spus asta. 

A doua zi am participat, de la 10 dimineaţa şi pînă la ora 18, mai întîi la şedinţa în plen, apoi la cea din secţiune. Cînd mi s-a oferit cuvîntul, le-am transmis mesajul de salut din partea rectoratului USARB şi mi-am exprimat bucuria să-i cunosc live. Asistenţa a aplaudat, cînd m-am scuzat, cum credeam că e normal, pentru rusa mea aproximativă.

Nu mi s-au părut oamenii unei ţări asediate, poate doar patosul şi convingerea cu care îşi rosteau comunicările denunţau temperatura înaltă a conştiinţei publice. Maxim Balakliţki, profesor la Universitatea Naţională din Harkov, de exemplu, justifica decizia Radei de a interzice difuzarea unor posturi de televiziune ruseşti pe teritoriul Ucrainei: „Ceea ce fac angajaţii acestor televiziuni nu este jurnalism, ci propagandă“. Domnia sa a demonstrat publicului cum a putut demonta în doar o jumătate de oră o minciună fabricată de postul de televiziune ORT. Instituţia media rusească difuzase un reportaj despre răstignirea de către militarii ucraineni a unui copil în piaţa centrală a oraşului Slaveansk. „A fost de ajuns“, spunea Balakliţki, „să contactez trei surse diferite, care au infirmat comiterea unei asemenea atrocităţi.“ 

Profesorul Fedir Medvid de la Academia de Management a Personalului din Kiev, cu care am conversat în pauza de cafea, îmi spunea, cu calm şi siguranţă, că Rusia e prea mică… pentru a putea înghiţi o Ucraină atît de unită acum. O impresie bună mi-au produs-o şi studenţii – discursuri articulate, ţinută optimistă. 

A doua zi, am plecat din campus dis-de-dimineaţă. Am admirat Kievul matinal, un peisaj urbanistic armonios, constituit din edificii cu identitate de la început de secol XX, clădiri cu arhitectură sovietică şi, mai nou, blocuri-turn din sticlă şi beton. Pe Kreşciatik, unde a fost Maidanul, urmele confruntărilor fuseseră înlăturate cu grijă, doar candele mici îşi tremurau lumina pe fotografiile martirilor Nebesnoi Sotni (Sutei Cereşti). 

Mai aveam o oră pînă la sosirea trenului spre Chişinău, aşa că am cutreierat magazinele din preajma gării. Am cumpărat la preţuri cuminţi cîteva lucruri pentru ai mei. Gîndindu-mă la debandada din ţara natală, unde preţurile urcă aproape zilnic la tot şi la toate, mi s-a părut că nu Ucraina, ci Republica Moldova se află în război cu Rusia.

În tren, din nou singur în compartiment, am recitit

a lui Cezar Petrescu. Nu l-am mai considerat un roman de gară, impresie avută la prima lectură. 

Am trecut frontiera ucraineano-moldovenească din nou fără percheziţii zeloase. La intrarea în Republica Moldova, am admirat splendidele peisaje de la Naslavcea, pentru care şi elveţienii ar fi gata să ne ia în braţe. În gara Ocniţa, rapidul Moscova-Chişinău a staţionat aproape o oră. Se stricase locomotiva. Un acar fuma preocupat chiar sub fereastra compartimentului în care mă agitam tot mai nervos. 

– De ce, domnule, nu ataşaţi o altă locomotivă, că ne apucă miezul nopţii?

– Păi, de unde s-o luăm? Am avut trei locomotive în depou, una chiar nouă, dar fostul şef le-a vîndut în România şi a plecat. 

– La ce bun le-a vîndut în România, dacă există o diferenţă de ecartament?

– Nu sînteţi atent, le-a vîndut la fier vechi şi a plecat în România. Punînd în ecuaţie toate cîte ni se întîmplă în ultimul timp – carusel de premieri, furturi de miliarde, scumpiri pe verticală şi orizontală etc. –, mi-am imaginat că Republica Moldova e un marfar cu locomotiva stricată în mijlocul unei cîmpii în paragină.  

Confidenţa unui loser,

Mai multe