Un holocaust personal
Trupul bărbatului de 84 de ani îşi permite să-l trădeze. Un genunchi artificial, o infecţie, scaunul cu rotile, cuvinte în care se măsoară viaţa de azi a lui Ştefan Şandor. Memoria, însă, nu a îndrăznit să-l părăsească pe timişorean. „Sînt doctor docent, embriolog şi teratolog, am lucrat în domeniul medicinei experimentale teoretice. Sînt membru al Academiei de Ştiinţe Medicale“, aşa începe istoria lui Ştefan Şandor, rostită cu voce sacadată, clară, parcă dintr-o obişnuinţă şi o lehamite de a povesti încă o dată, încă o dată şi încă o dată, la nesfîrşit, cum a supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial.
Stabilim de la început un punct comun al discuţiei, trasăm o linie imaginară, vedem nişte documente, un act îngălbenit eliberat de Crucea Roşie. Dar număr, număr – de ce nu aveţi pe mînă? Noi sîntem nişte începători în ale războiului, am văzut multe filme şi am discutat cu prea puţini oameni reali. Ştefan Şandor era fiul unui doctor, avea doar 16 ani şi locuia în Oradea, pe atunci teritoriu maghiar, cînd s-a trezit mutat în ghetoul oraşului, împreună cu toată familia sa şi alţi 30.000 de evrei. Obligaţia de a purta steaua galbenă a fost doar începutul mărunt al coşmarului prin care avea să treacă tînărul evreu. În vara lui 1944, autorităţile fasciste i-au urcat în vagoane şi i-au deportat la Auschwitz-Birkenau. Ştefan îşi aminteşte şi acum drumul către noua lui viaţă. „La graniţă, a venit un jandarm la noi la geam, unde era sîrmă ghimpată, şi ne-a spus: «Daţi-mi mie obiectele voastre de aur, preţioase, că sînteţi unguri şi să nu le duceţi în altă parte, mai bine le lăsaţi aici». Nu le-am dat nimic!“
Linia dintre viaţă şi moarte
Sosirea la Auschwitz-Birkenau a avut loc într-o zi mult prea caldă, complet diferită de clima obişnuită a zonei. Pentru că circula într-un vagon împreună cu bolnavii de plămîni, Ştefan a fost la un pas de a rămîne închis în tren, împreună cu cei care nu erau apţi de muncă şi care erau trimişi la moarte sigură. Norocul său a fost chiar strigătul mamei care ţipa, în toată îmbulzeala iscată, că fiul ei a rămas în vagon. „M-am strecurat prin uşa aproape închisă, dacă rămîneam acolo aş fi murit.“ A fost, de fapt, ultima dată cînd a auzit vocea mamei sale, pentru că mai apoi toţi evreii au fost împărţiţi între bine şi rău. „Eu arătam mai mare decît eram, poate de 18-19 ani, eram bine dezvoltat. Am fost îndreptat spre stînga, deci spre muncă, împreună cu tatăl meu. Ceilalţi – toată familia, mama, bunici, mătuşi – au fost aşezaţi în dreapta. A fost ultima dată cînd i-am mai văzut. Abia mai tîrziu am aflat că au fost gazaţi şi arşi.“ Cînd li s-a spus că vor fi trimişi în altă ţară, într-un lagăr de muncă, evreii au îmbrăcat mai multe haine, ca să fie siguri că vor avea ce purta acolo. „Dar în ziua cînd am ajuns noi era cald. Îmi aduc aminte parcă şi acum, ne-au dezbrăcat şi ne-au tuns şi ne-au dat hainele vărgate. Toată lumea a fost fericită atunci, pentru că curgea transpiraţia pe noi. Din toţi cei 30.000 care am fost duşi acolo, s-au mai întors în Oradea 5000.“
Ca într-un La vita e bella trăit pe propria piele, Ştefan şi tatăl lui au mai rămas la Birkenau două săptămîni, împreună cu restul prizonierilor care se aflau în tranzit, apoi au fost trimişi în Germania, la un „sub-lagăr“ din Dachau. Perioada de la Birkenau a însemnat condiţiile de viaţă cele mai mizere, barăci în care mii de oameni stăteau unii peste alţii din cauza locului prea strîmt, masa luată din lighene murdare şi ruginite, pline cu zeamă, şi teama că nu vor mai exista pînă la venirea zilei de mîine. „Un timp am fost distrus, voiam să plec, spuneam că nu pot rămîne aici, apoi mi-am dat seama că nu am ce face. Eram foarte apăsat de lipsa mamei, mai ales că eram singurul copil la părinţi. Tot întrebam unde sînt toţi şi mi se spunea că i-au dus cu maşina într-un alt lagăr, ca să nu meargă pe jos. Îmi aduc aminte că tata m-a susţinut mereu, fizic şi psihic. Îmi tot zicea, Pişta, ia şi mănîncă! Dacă nu mănînci, mori, şi cu asta basta!“
După două săptămîni şi jumătate, tatăl şi fiul au fost suiţi într-un alt vagon, duşi în Germania, la Dachau, şi puşi la muncă. „Noi am avut norocul să fim într-un lagăr păzit de Wehrmacht, adică de bătrînii armatei germane, care ştiau că lucrurile s-au sfîrşit. Lîngă noi, însă, era un alt lagăr cu polonezi, francezi, ruşi, plin cu SS-işti. Acolo ieşeau cu cîini, mă rog, era ceva înfiorător ce le făceau oamenilor! Comandantul acelui lagăr venea din cînd în cînd şi la noi şi se delecta chinuindu-ne cîte puţin. La terminarea războiului, el a fost spînzurat de cei care se aflau în lagărul pe care-l conducea.“
Drumul păduchilor
Între timp, drama pierderii mamei a luat o amploare inevitabilă. Şi pentru că ultima dată cînd îi auzise vocea fusese atunci cînd aceasta îi salvase viaţa, la coborîrea din vagon, tînărul a continuat să ruleze întîmplarea la nesfîrşit în mintea sa. „La un moment dat, mi-am dat seama ce s-a întîmplat, nu dintr-odată, dar parcă nu voiam să cred. De exemplu, stăteam în lagăr şi a venit un grup de femei. Îmi aduc aminte cum am fugit afară să văd dacă nu cumva printre ele va fi fost şi mama. Nu era...“
Cît timp a stat în lagăr, soarta l-a ferit pe Ştefan de boli serioase, care să-l împiedice să mai muncească şi, astfel, să-i semneze biletul către camera de gazare. Mîncarea din lagăr însemna, dimineaţa, o bucată de pîine, iar la prînz – o supă de legume. Cazaţi în paturi suprapuse, pe saltele din paie, prizonierii trăiau într-o lume în care stingerea se dădea la 10 seara, iar ziua de muncă începea la 5 dimineaţa. „Eram tunşi, dar cum? Au făcut cu maşina un drum pe mijlocul capului, ca să ne recunoască dacă cineva vrea să evadeze. Am numit ăla drumul păduchilor. Îmi mai amintesc că eu şi tata aveam nişte ghete bune în picioare, ni le-ar fi luat dacă observau şi ne-ar fi dat în schimb altele proaste, de lemn, aşa că tata ni le murdărea cu noroi, ca să pară vechi şi stricate.“
Spre finalul războiului, bărbatul spune că soldaţii începuseră să se împrietenească cu prizonierii. Între timp, în lagăr erau mereu aduşi alţi şi alţi deţinuţi, dintre care foarte mulţi erau bolnavi de tifos. Cei care au supravieţuit pînă la sosirea armatei americane, în 1945, au avut de trecut încă un hop, o noapte de groază în care americanii au bombardat bateria antiaeriană condusă de tinerii hitlerişti, aflată la doar 500 de metri de lagăr. „Era o distanţă mică şi au început să cadă obuze americane pe lagărul nostru. Noi eram închişi, nu ne puteam mişca. Îmi aduc aminte că în faţa mea stătea un medic tot din Oradea. A venit o bucată de obuz şi i-a retezat jumătate de cap. Dimineaţa a intrat armata americană, victorioasă, cu jeepuri, cu gumă de mestecat, şi habar n-aveau cine sîntem noi. Totuşi, nu se poate ca americanii să nu fi ştiut! Poate nu soldaţii de rînd, dar atît! Dacă ei, americanii, în perioada asta a deportărilor, bombardau liniile ferate cu care ne-au dus, puteau scăpa milioane de oameni, pentru că nu ne ducea pe jos... Să nu-mi spună mie că CIA nu ştia nimic!“
În hainele celorlalţi
Timp de două luni după sosirea americanilor, prizonierii au rămas în continuare închişi, au primit mîncare şi uneori au avut dreptul să părăsească lagărul timp de cîteva ore. A fost momentul în care Ştefan şi tatăl său au vizitat München-ul, un oraş sărăcit complet, fără magazine sau pieţe. „Am mers în ziua aceea la grădina botanică, pentru că tatăl meu era pasionat de aşa ceva. Îmi aduc aminte că eram îmbrăcaţi în uniforme SS, desigur fără însemne, pentru că asta ne dăduseră americanii să purtăm.“ Tot în München, cei doi au descoperit comerţul la negru, în care deţinuţii aduşi între timp în preistorie cumpărau de la nemţi un ac cu aţă, un ceas sau alte lucruri mărunte, pentru care plăteau cu mîncare primită de la americani: pîine şi margarină.
După luni de aşteptare, medicul orădean a decis să îşi ia fiul şi să părăsească Germania cu orice preţ. „Tata, care le-a dat ajutor tot unor foşti deţinuţi iugoslavi, ca medic, a obţinut aprobarea lor ca să ne fofilăm printre ei. Atunci, împreună cu iugoslavii, am venit prin Ljubljana, Zagreb, Belgrad, Timişoara. La graniţa dintre Austria şi Iugoslavia, la toţi iugoslavii li s-a spus să plece înapoi în Germania. Noi le-am spus că poa’ să ne pupe în... vorba aia, că noi nu mai plecăm, că am fost destul în Germania! Unii s-au întors şi au reuşit prin diferite ţări, prin Cehoslovacia de exemplu, să ajungă acasă!“, şi-a amintit Ştefan Şandor.
O altă faţă a războiului
În aceeaşi perioadă, Livia Şandor, cea care avea să devină soţia lui Ştefan, avea tot 16 ani şi trăia în Timişoara. Pentru viitorul medic pediatru, războiul a însemnat în primul rînd imposibilitatea de a merge la şcoală. I s-au luat bicicleta şi radioul, dar a continuat să trăiască liniştită împreună cu mama şi bunica ei. Îşi aduce aminte de afişele de la intrările în restaurante, unde scria că evreii nu sînt primiţi, dar în acelaşi timp mărturiseşte că viaţa ei a continuat nestingherită.
„Am fost privilegiaţi. Sincer, nu prea am ştiut ce se întîmplă în alte zone, nu s-a ştiut nimic, habar n-am avut despre lagărele de concentrare, am început să aflăm abia după război, cînd auzeam că n-a mai venit înapoi cutare şi cutare. Bun, ştiam că se întîmplă ceva, îmi aduc aminte de la mama şi de la bunica, fiecare trebuia să fie pregătit cu un rucsac în cazul că te ia şi te duce. Aveam trei rucsacuri pregătite în casă“ – povesteşte femeia. La sfîrşitul războiului, cînd nemţii din Timişoara au fost înlocuiţi de ruşi, lucrurile s-au schimbat în rău. „Abia atunci n-am îndrăznit să mergem pe stradă pentru că ruşii s-au purtat groaznic. Ei veniseră să ne elibereze, dar au luat lucruri, au violat fetele, n-am îndrăznit să mergem pe stradă nici ziua. Au fost mult mai răi ca nemţii. În perioada nemţilor, ştiam că sînt acolo, că nu te agreează şi gata“ – a adăugat Livia Şandor.
Întors în ţară, Ştefan a terminat liceul şi a dat admiterea la Facultatea de Medicină din Tîrgu-Mureş. După terminarea facultăţii, a venit la Timişoara în căutarea unui conducător ştiinţific pentru doctorat şi a rămas aici. Are o fată care locuieşte în Germania şi o nepoată care învaţă la Universitatea din Berlin. Tatăl său s-a recăsătorit şi a mai trăit încă 30 de ani după terminarea războiului. În anii ’70, Ştefan şi soţia sa, evreică şi ea, au făcut o călătorie în decursul căreia au vizitat mai multe foste lagăre naziste. Cei doi au ajuns la Auschwitz într-o dimineaţă de iarnă cumplit de rece. „Am luat nişte flori de la gară şi ne-am dus la Birkenau. Acolo a mai rămas şirul de barăci şi, la capăt, fostul crematoriu unde au fost arşi cei gazaţi. Am recunoscut totul. Totul! La crematoriu scria în 16 limbi ce s-a întîmplat. Fiind ultimul loc de pe pămînt al mamei, am lăsat acolo buchetul de flori pentru ea.“
Ştefan Şandor nu a văzut filmul La vita e bella, dar ştie că a scăpat teafăr din război mulţumită tatălui său. Medicul lucrează în prezent la o carte în care îşi povesteşte toate experienţele din perioada războiului. Istoria lui personală i-a nimicit dintr-o singură lovitură mama, două bunici, un bunic, trei mătuşi, unchiul şi verişorul.
Lavinia Bălulescu este jurnalistă şi scriitoare.
Foto: Sebastian Tătaru